Valeriu CRISTEA
LITERATURA ȘTIINȚIFICO-FANTASTICĂ
Abordând povestirea științifico-fantastică, tânărul scriitor clujean Mircea Opriță și-a propus mai mult decât să ilustreze un gen: să facă, în cadrul lui, literatură. Un scrupul artistic niciodată abandonat constituie de aceea, cel puțin pentru un critic, adevărata surpriză a acestor istorii senzaționale. Autorul are întinse lecturi în materie, idei, invenție; vrea însă, totodată, să creeze atmosferă, să înfățișeze, dincolo de siluete, conștiințe, să decifreze psihologii. Unui produs tipic de consum, ce se îngurgitează oricum, Mircea Opriță înțelege să-i confere o calitate literară care, chiar dacă le rămâne indiferentă celor interesați exclusiv de fabulație, impresionează, în schimb, pe amatorul de literatură. Cota lecturii, drept urmare, crește. Semnificativă pentru orientarea artistică a prozei științifico-fantastice pe care o practică Mircea Opriță este întâlnirea acesteia cu mitologia (elfi apar în bucata Pregătind invazia, sirene în Mlaștina) și cu basmul. Androidul și prințesa, una din cele mai bune narațiuni ale volumului, și aceea care ne edifică în chipul cel mai pregnant în legătură cu talentul literar deosebit al autorului, este un basm prezentat, din perspectiva celor trei ochi ai balaurului, ca un spectacol reluat la infinit. Galeria personajelor e completă, Zmeul, Făt-frumos, împăratul, fata de împărat, vrăjitoarea etc. constituind, fiecare, un „rol”, interpretat, fără modificări, în cadrul fiecărei reprezentații, după un scenariu ce se identifică subiectului tip al basmului. Între principalii actori ai spectacolului, balaurul și androidul, poreclit frumușelul, care-l joacă pe Făt-frumos, domnește, ca de obicei între vedete, o vie antipatie, întreținută de gelozia de culise a androidului. Pentru a doua oară, depășind indicațiile regiei, frumușelul, din dorența de a se răzbuna, îl lovește prea tare pe balaur, accidentându-l grav. Interesantă e în această bucată răsturnarea perspectivei: ideea ca frumușelul să se fi îndrăgostit de-a binelea de prințesă, luîndu-și rolul în serios, i se pare absurdă reptilei și nuvela, scrisă la persoana I, a balaurului, se încheie cu această amuzată mirare. Narațiunea cuprinde o imagine de ansamblu superbă, care se „vede” excelent, aproape cinematografic, aceea a transportării zmeului rănit spre punctul de reanimare într-o uriașă plasă plutitoare, și a urmăririi lui, de pe pământ, de către androidul călare, turbat de necaz din cauza unui renghi pe care i-l jucase balaurul în timpul unei reprezentații, proferând amenințări.
Cu toate că aproape fiecare din cele douăzeci de piese ale volumului se structurează în jurul unui captivant subiect de specialitate, Mircea Opriță nu abuzează, deosebindu-se în această privință de unii dintre confrații lui, de „erudiția” branșei sale, ce poate deveni obositoare. Interesul lui se îndreaptă spre psihologia, mentalitatea, conștiința – uneori neliniștită și problemele – câteodată greu de soluționat ale omului. Printre perfecționatele mașini ale viitorului și performanțele lor uluitoare, acesta nu e pierdut niciodată din vedere. În colonia de pe planeta Solange, un astronaut de cursă lungă venit de pe Terra și aflat în trecere pe acele meleaguri este invitat să țină o prelegere în fața copiilor. Propunerea îl sperie, aducându-l într-o stare vecină cu panica. Pentru pilot, cei mici reprezintă o lume complet străină, aproape o altă specie, cu care profesionistul marilor performanțe cosmice trăind de zeci de ani într-o concentrare a eficienței pure, într-un climat de încordată gravitate specific responsabilităților perpetue nu vede cum ar mai putea comunica. Proiectul conferinței e pe punctul de a fi abandonat când, trecând printr-o exotică plantație planetară de bulbi translucizi, împreună cu colegul său de zbor, cei doi încep să se „bată” folosind mirificele fructe ale locului asemenea unor bulgări de zăpadă. Redescoperirea jocului îi dă astronautului curajul de a-i înfrunta pe copii (Colonia Solange). Considerarea omului din unghiul strict al eficacității, al randamentului riscă să-i mutileze ființa. Pregătirea pentru un zbor îndelungat include, în povestirea intitulată Puntea, o probă de extirpare a amintirilor. Căreia, unul din cei doi piloți i se sustrage. În timpul lungilor luni de zbor, acesta își rumegă fericit aducerile aminte, în centrul cărora se fixează „fetele”: „Lui îi rămâneau însă fetele. Irene, bruneta nervoasă, cu temperament mediteranean, apoi negresa cu care spunea că făcuse dragoste pe o mică insulă artificială, și colega noastră de mai târziu, Diana, și altele, dintre care mai multă admirație avea pentru Ingrid…” Iubirile celuilalt personaj, cel care se conformase „instrucțiunilor”, anihilându-și toate reflexele trecutului, au rămas însă dincolo, nemaiputând fi actualizate. Acest eunuc al amintirilor erotice face eforturi disperate pentru a le resuscita, suferă o adevărată tortură a recuperării. Îmbelșugatele rememorări ale tovarășului său de călătorie sfârșesc prin a-i „împrumuta” o imagine și chipul etern al Evei apare în cele din urmă, sub înfățișarea uneia din iubitele celuilalt, în mintea acestui Adam amnezic. În contrast cu colegii lor, din unele proze științifico-fantastice, literare și mai ales neliterare, simple schelete proiectate într-un viitor îndepărtat pe care autorii lor nu prea știu cum să le manevreze, personajele lui Mircea Opriță au „carne”, se comportă firesc, răspund prin reacții normale… Chiar proiectat în urmă cu două milioane de ani, printr-un fel de tunel al timpului, un personaj din nuvela Noaptea pragurilor simte în preajma unei femei frumoase care nu-i aparține ceea ce simte orice bărbat, oricând, într-o asemenea împrejurare: un mic sentiment de gelozie. În chip firesc, optimismul convențional, liniar nu va intra în apanajul acestor oameni ai viitorului, pe care scriitorul îi dorește cât mai autentici: chipurile piloților din Încotro Leonida? sunt marcate de o grea oboseală, descifrăm în trăsăturile lor unele semne de deprimare. Fapt semnificativ: chiar într-o narațiune foarte științifico-fantastică, dacă putem spune astfel, cum este cea intitulată Variante pentru Daniel, în care, sub înfățișarea unui bărbat matur, șezând, ca oricare altul, singur la o masă, pe terasa unui restaurant, apare un android în vârstă de trei săptămâni, accentul cade pe procesul de umanizare a acestui perfect produs de laborator.
Nuvelele mai întinse sunt și cele mai spectaculoase, raportate la genul pe care îl reprezintă. Figurine de ceară evocă o planetă ce dispune de un mediu mimetic, de un fel de maree având proprietatea de a multiplica obiectele peste care se revarsă. Propunându-i-se „modele”, acest mediu foarte receptiv și creator le înmulțește și însuflețește. E ceea ce face un astronaut debarcat pe această planetă stranie, plăsmuind din ceară siluetele diferitelor animale și oferind date privitoare la dimensiunile lor, la felul de mișcare etc. O întreagă faună ia astfel naștere și creatorul ei, cuprins de orgoliu demiurgic, îi adaugă ființe fantastice. Până când, calculând greșit timpul mareei, astronautul este prins de ea în câmp deschis (nu avusese vreme să se refugieze în navă) și valul trece peste trupul lui, culcat la pământ. Ridicându-se după reflux, odată cu else ridică alte siluete, aidoma cu a sa. Fuge spre navă și reușește să se închidă în ea, punând imediat motoarele pentru decolare în funcțiune, în timp ce eurile sale terifiante mișună în jurul cabinei, încercând să pătrundă în ea. O excelentă pagină de groază încheie astfel narațiunea, cu un avertisment indirect la adresa libertății nelimitate, iresponsabile, inspirate de un orgoliu demonic. Noaptea pragurilor este istoria unei expediții în timp având misiunea de a studia și influența o hoardă de pre-hominizi – strămoși îndepărtați aii omului, a căror evoluție ar urma să fie astfel mult accelerată. Odată impulsul declanșat, și primele roade ale acestui progres forțat obținute, membrii expediției înțeleg însă că, în virtutea ritmului de dezvoltare impus, descendenții subiecților aleși de ei pentru experiment vor ieși la suprafața prezentului absolut cu un avans strivitor în raport cu nivelul atins de contemporanii lor. Pentru a nu deveni victimele acestor supra-oameni potențiali, experimentatorii au de ales între a-și extermina subiecții sau a-i transporta pe o altă planetă, cât mai îndepărtată. Este preferată, evident, a doua soluție. Nuvela, scrisă cu o rigoare logică remarcabilă, scoate încă o dată în evidență capacitatea de reprezentare a scriitorului: ceea ce ne descrie se „vede”, rămâne întipărit în memoria noastră. Pentru a ne ilustra afirmația am putea invoca, de exemplu, imaginea pădurii din cuaternar, înzăpezită de troienele unei perioade glaciare, cu haitele de lupi mărunți, „preistorici”, în care se rătăcește unul din membrii expediției. Acest „tunel al timpului” semnat de Mircea Opriță realizează tocmai ce lipsea filmului prezentat nu demult pe micile ecrane: un sentiment viu al concretului. Tot o „cădere” în trecut, neprogramată însă și nu atât de adâncă, înregistrează și nuvela O falie în timp. În cursul unei excursii în munți, efectuată cu ajutorul unor aparate individuale de zbor, eroii – tată și fiu – alunecă într-o falie deschisă din eroare în timp (o experiență științifică având drept obiect durata se afla în plină desfășurare tocmai în regiunea respectivă), oprindu-se cu o mie de ani în urmă, în perioada celui de al doilea război mondial. Un convoi militar hitlerist, cercetând munții în căutarea partizanilor, îi reperează pe cei doi „zburători”, îi doboară și-i ia prizonieri. Unele neverosimilități sunt de semnalat aici. Cu toate că nu vin dintr-un viitor foarte îndepărtat („căderea” e de mai multe ori apreciată la un mileniu), eroii nu reușesc nicicum, cu toate că li se răcnește mereu în urechi câte un foarte edificator „Halt!”, evident gutural, să identifice nici evenimentul, nici pe participanți. Atât tatăl cât și fiul, oricât de evoluați în alte domenii, par rău certați cu istoria, căci nu ne putem închipui că peste o mie de ani (sau chiar mai mult) nu se va mai ști nimic în legătură cu cel de al doilea război mondial. Și nici că limbile naționale vor dispărea în așa măsură încât una din cele mai răspândite să nu mai trezească nicio asociație în mințile viitorimii. Soldații, ni se mai spune, foloseau niște obiecte necunoscute: „Sugeau din niște bastonașe albe, scurte, cu jar la un capăt…”. Că în lumea ideală din care cei doi descind nu se mai fumează era, la urma urmei, de așteptat. Ce-i aceea o țigară ar fi trebuit parcă totuși să se știe: viciile trecutului, chiar dacă nu se mai practică, nu se uită atât de ușor! Nuvela își „înghite” însă defectele, continuând într-un mod interesant spre un epilog, în același timp, logic și neașteptat, deosebit de frumos.
Mircea Opriță ar putea scrie, credem, și proză fantastică, și proză realistă. Constatând că deocamdată el face literatură științifico-fantastică, accentul trebuie să cadă însă, neapărat, pe cuvântul subliniat de noi.
În România literară, nr. 5 din 31 ianuarie 1974, p. 5.
Articol reluat sub titlul Mircea Opriţă: Nopţile memoriei, în vol. Domeniul criticii, Editura Cartea Românască, [Bucureşti], 1975, pp. 330-335.