FIGURINE DE CEARĂ

Cred că nimic nu mă putea indispune mai mult, aveam impresia că în clipa aceea totul fugise de lângă mine, se îndepărtaseră şi pereţii de sticlă, şi fişierele, şi luminile care, pe un panou de mari dimensiuni, punctau harta stelară.

– Ar fi cazul să vezi ce se mai întâmplă pe Bactriana, îmi spusese şeful. Oricum, tu ai încurcat lucrurile acolo, n-am uitat. Şi a trecut destul timp ca să se mai aşeze...

De ce eu? mi-am zis, ca fulgerat. De ce să mă întorc eu acolo? Să meargă altul, am propus. Să meargă unul din ăştia mai tineri.

Şeful m-a întrebat dacă nu cumva am obosit, dacă am de gând să dau în primire. Mă ironiza, vulpoiul roşcat! Şi, ca să nu-i văd începutul de zâmbet în colţurile gurii, îşi muşca buza de sus şi mă privea întrebător, din dosul pupitrului pe care îşi odihnea mâinile.

– Să meargă ăştia mai noi, am repetat şi i-am vorbit de unul care se plângea în stânga şi în dreapta că nu-i dăm de lucru decât mărunţişuri. Se plângea de inactivitate. Că, zicea, nu alesese profesiunea asta ca să înţepenească la bază, la un loc cu calculatoarele. Uite, ăsta abia aşteaptă o sarcină serioasă, am spus. Trimite-l pe Bactriana, însă nu singur. Să-l însoţească încă doi-trei...

– Bine, o să reflectez, a mai zis şeful.

Dar încă nu ştiu în ce măsură l-am convins să mă lase în pace, să nu mă scoată din treburile în care m-am vârât în ultimii ani până peste cap.

– În orice caz, a adăugat, sunt hotărât să cer reînscrierea Bactrianei între problemele noastre curente.

N-are decât! îmi ziceam, încercând să mă conving ca asta nu mă mai privea, că eram scos din cauză, indiferent ce s-ar fi întâmplat cu Bactriana sau cu institutul. Bactriana reprezentase pentru mine ceva, demult, când abia descâlceam alfabetul profesiei. Şi nu numai eu abia îl descâlceam, ci toţi ceilalţi, inclusiv şeful. Dar m-au delegat pe mine sa mă deplasez pe Bactriana, iar alegerea n-a stârnit nici vâlvă, nici opoziţii, fiindcă nimeni nu se grăbea să zboare în constelaţia Leului, spre o planetă obscură. Aşa că n-am avut concurenţă şi am zburat eu. Planeta era înscrisă în planul de cercetări mai pe la sfârşit, din inspiraţia nu ştiu cui. Atunci însă eu aveam anii la care viaţa sub cupolele de sticlă îţi pare o neîntreruptă lâncezeală, deci primisem misiunea cu firescul entuziasm al vârstei şi îmi făceam fel de fel de planuri. Doi fraţi mai mici (unul a murit într-un accident, curând după plecarea mea, iar celălalt şi-a văzut de treabă, făcând o frumoasă şi comună carieră ca instalator de trasee subterane) fuseseră atât de entuziasmaţi de aventura mea, încât m-au însoţit o vreme, la bordul navei speciale de care ne serveam în asemenea împrejurări. Şi m-ar fi însoţit până la capăt, ceea ce n-ar fi fost rău, spun eu acum; dar misiunea era individuală, era numai a mea, aşa că ei trebuiseră să se întoarcă pe Pământ, resemnaţi, în timp ce eu, înghesuit în cabina spaţială, mă prăbuşeam în interiorul constelaţiei Leul.

Şeful spune: ai încurcat lucrurile acolo. Şi pretinde că, dacă le-am încurcat, tot eu trebuie să le descurc. Uşor de zis! Dar aş fi vrut să-l văd pe acela care, în locul meu, nu le-ar fi încurcat, aş fi vrut să-l văd. Bactriana – ce ştiusem eu despre Bactriana? Şi alţii, ceilalţi, ei ce ştiau?

– Ai o sarcină uşoară, mă asigurase şeful, atunci, prevenindu-mă: Să nu-ţi faci iluzii!

Chiar aşa îmi spusese, să nu-mi fac iluzii. Calculele ne conduceau spre imaginea unei planete pustii şi, ce e drept, calculele nu erau greşite. Planeta, la data apariţiei mele, fusese pustie. Îmi amintesc că, amorţit în poziţia incomodă la care mă obligase zborul, m-am trezit cu destulă greutate din somnul acela comparabil cu un leşin fără capăt, sau chiar cu moartea. Mă dezmeticeam anevoie, deşi cabina spaţială se odihnea de mai multă vreme pe solul Bactrianei, trecuse aproape o lună terestră de când mă aflam acolo. Dar nu fusesem în stare să-mi recapăt mai repede simţurile şi inteligenţa. Eram slăbit, ameţit, încât am zăcut, de când îmi amintesc, ore în şir cu ochii întredeschişi şi mi-au trecut pe dinainte atâtea lumini şi umbre, în orele acelea, că multă vreme, apoi, nu mi-am putut da seama dacă percepusem imaginile lipsite de consistenţă ale altei lumi, sau dacă nu cumva trăiam halucinaţiile minţii mele chinuite. Mai degrabă aşa. Halucinasem pe parcursul lentei mele desprinderi de o existenţă inconştientă, intrând treptat în realitatea spaţiului străin care mă absorbise.

– Ai încurcat lucrurile acolo, eu n-am uitat! spunea şeful.

Şi aştepta ca tot eu să le descurc. Şi unde? Tocmai pe Bactriana, o lume a nimănui, un mediu păstos în care paşii mei lăsau, întipărite într-un pământ elastic şi nesigur, primele urme. Cer îngreunat de valurile leneşe ale norilor. O lumină difuză, parcă rece şi grea, strămutându-se neverosimil de încet dintr-un orizont în altul, după soarele pitic, mai tot timpul ascuns, care o producea. Asta era Bactriana, aşa am găsit-o în prima zi a şederii mele acolo. Un spaţiu al liniştii, aş fi fost tentat să cred. Un spaţiu al liniştii depline...

Eram slăbit şi ameţit, abia îmi venisem în fire, dar locurile îmi păruseră atât de calme şi atât de nepericuloase, încât am riscat o ieşire, o plimbare scurtă, de orientare numai, după ce parcursesem în grabă un rezumat al observaţiilor făcute de aparate în timpul somnului meu. Nu m-am îndepărtat prea mult, mergeam în aşa fel încât să am tot timpul cabina spaţială în spate şi din când în când întorceam capul, s-o văd şi să nu pierd direcţia. Coborâsem într-o regiune destul de accidentată – departe zăream pante dezgolite, poate versantul ondulat al unui vulcan stins. În altă parte cocleau câteva bălţi murdare şi solul devenea acolo mai noroios decât cel pe care călcam cu toată prudenţa, de teama unor capcane ascunse. Aparatele cercetaseră mediul, ştiam că pericolul începea doar la o anumită distanţă de bălţile sau lacurile acelea. Dar solul era prea elastic şi uneori prea alunecos, ca să-mi pot învinge imediat reţinerea dictată de simţul autoconservării.

Apoi am văzut cabina spaţială în faţă, la numai câţiva paşi, şi m-am oprit nedumerit, neînţelegând cum se întâmplase de pierdusem direcţia fără să observ. Fiindcă, îmi ziceam, mersesem în linie dreaptă, cu cabina în spate, ca să constat că ajungeam pe neaşteptate în punctul de plecare, unde, după toate cunoştinţele teoretice cu care mă înarmase Pământul, nu se ajungea decât descriind, într-un fel sau altul, un cerc. Instinctiv am întors capul, dar în spatele meu o pâclă groasă crescuse dinspre bălţi, dinspre lacuri, reducând vizibilitatea, încât n-am putut deosebi nimic, nici un detaliu care să mă lămurească în ce măsură, şi în ce fel mă înşelasem. Iar cabina rămânea în faţă, neclintită, bine prinsă de sol cu ancorele ei. Am observat totuşi ceva schimbat, fără să pricep de la început ce anume. Ceva părea în neregulă şi încercam, de la câţiva paşi numai, să înţeleg ce se întâmplase în puţinul răstimp cât lipsisem. În sfârşit, mi-am dat seama că lipsea scăriţa. La ieşire, coborâsem cele patru trepte ale scării metalice, lăsând-o aşa, atârnată, nu avusesem nici un motiv s-o ridic atâta vreme cât rămâneam afară. Or, acum, sau mai degrabă atunci, cabina spaţială n-avea scăriţă. Cineva, sau ceva o retrăsese, aşa mi s-a părut şi altă explicaţie n-am putut găsi în momentul acela.

M-am smuls din loc şi din uimire, fireşte; uitând de prudenţă, m-am apropiat. Era cabina mea, nu încăpea nici o îndoială, recunoşteam până şi detaliile, urmele de metal topit rămase de la trecerea prin atmosferă. Ca să ajung la uşă, al cărei contur abia se distingea pe suprafaţa oxidată, nu aveam neapărată nevoie de scăriţă; baza cabinei se ridica, pe picioarele cu ancore, cam la înălţimea umărului meu. Am încercat să deschid uşa spre ecluză şi n-am reuşit. Părea imobilizată, înţepenită în rama ei, nici măcar n-am clintit-o din loc, cu toate eforturile mele, deşi îmi aduc aminte că, enervat, de la un timp izbeam în ea cu pumnii. Era de-a dreptul straniu că butonul care trebuia să comande deschiderea automată părea că face corp comun cu învelişul cabinei spaţiale. Nu înţelegeam de ce se înţepenise butonul, de ce se înţepenise uşa (şi ea făcea corp comun cu învelişul!) şi n-aveam să lămuresc lucrurile acelea decât mai târziu, pentru că atunci mă credeam într-adevăr ajuns lângă vehiculul meu, nu-mi putea trece prin minte o altă presupunere. Ameninţat de perspectiva sumbră a unui prizonierat în exterior, forţam în continuare uşa, sau ceea ce părea să fie o uşă. Şi n-am încetat să lovesc decât atunci când, aplecându-mă, ca să caut o piatră potrivită, privirile mi-au alunecat pe lângă picioarele de metal ancorate în solul cleios şi, departe, sub un mal măcinat de vreme, am văzut cu uimire, cu stupefacţie, cu năuceala produsă numai de o apropiată blocare a minţii, am văzut, spun, o altă cabină spaţială!

Era doar una dintre ele. Altele, în grup, şase la număr, ancoraseră în jurul pantei, unde o vale strâmtă şi tot atât de stearpă ca platoul îşi începea curgerea sinuoasă. De fapt, greşit spun „ancoraseră"; erau pur şi simplu aşezate, împlântate acolo. Recunoşteam în fiecare modelul cabinei mele spaţiale şi, în zăpăceala momentului, nu ştiam ce să mai cred. Aproape că aş fi admis orice. Bunăoară, aş fi fost în stare sa accept că, imediat după mine, o flotilă întreagă îşi luase zborul spre Bactriana. Bine, dar cine s-o trimită şi în ce scop? mă întrebam, revenind cu greu la realitate şi cred că tot atunci mă nedumerise faptul că toate cabinele erau închise, că nici un semn de viaţă nu venea dinspre ele. Nu găseam nici o explicaţie pentru apariţia lor, pentru însăşi existenţa lor, dacă Bactriana era într-adevăr nelocuită, iar eu singurul pământean lansat în spaţiul acela pustiu.

Între timp, pâcla se retrăsese spre lacuri, deasupra lacurilor chiar (aveam să mă conving mai târziu că exista o periodicitate în răsuflarea aceea a adâncurilor planetare, solul şi lichidul vâscos contribuiau probabil în egală măsură la declanşarea fenomenului) şi, în urmă, sub lumina difuză a soarelui pitic (ea însăşi înceată şi cleioasă), am recunoscut cabina mea, adevărata. Însă alături, foarte aproape, apăruseră încă două, de aceeaşi mărime, de astă dată cu scăriţa lăsată până aproape de sol. Nedezmeticit, am alergat într-acolo, temându-mă de o nenorocire şi mai ales temându-mă că, dacă mai întârziam, aveam să mă pierd la înapoiere într-o pădure de nave spaţiale, între care mi-ar fi fost imposibil s-o recunosc pe cea originală. Am ajuns acolo, gâfâind, şi am nimerit, am reuşit de la prima încercare: butonul pentru deschiderea ecluzei funcţiona, uşa aluneca fără nici o greutate din cadrul ei şi ţin minte că, ajuns înăuntru, m-am zăvorât şi am rămas închis o vreme, până când spaima mi-a trecut şi m-am liniştit şi am început să înţeleg câte ceva din tot ce se întâmpla în jurul meu; să accept lucrul acela incredibil şi cu neputinţă în mediul Pământului, să accept că Bactriana, planeta obscură spre care nimeni nu se grăbise să zboare, fiind trecută în coada programului de cercetări, avea proprietatea inexplicabilă de a reproduce şi multiplica obiectele cu care venea în contact.

– Nu eşti în toate minţile?! Vrei să compromiţi instituţia? strigase la mine şeful, când, la întoarcere, îmi făcusem raportul de activitate şi enunţasem ipoteza, care nu mai era ipoteză decât, poate, cel mult pe Pământ.

Pentru mine fusese realitatea în care mi-am trăit coşmarul de pe Bactriana. În birourile de sticlă ale şefului vehiculele multiplicate n-aveau cum să pătrundă şi nici celelalte creaturi, desigur. Ce n-aş fi dat atunci, când buna-credinţă îmi era pusă la îndoială, să fi avut la îndemână măcar un exemplar, unul singur, făcut după tiparele mele de ceară! Dar aveam suficiente înregistrări, iar colegii le-au tot sucit şi le-au tot analizat, cu figuri dintre cele mai uluite. Până la urmă, au trebuit să accepte că aveam dreptate, să recunoască probele mele drept dovezi. Şeful, încăpăţânat cum îl ştiu, s-a lăsat convins cel din urmă de existenţa unor proprietăţi atât de surprinzătoare în mediul Bactrianei şi arăta încă destul de nehotărât în ziua când trebuia să contrasemneze raportul şi să dea drumul informaţiilor în fişier. „Te-ai cam jucat acolo!" mi-a spus, ca un reproş pentru toate, dar a semnat şi, curând, din nişte raţionamente care mi-au rămas necunoscute, Bactriana a fost scoasă din planul cercetărilor curente. Şeful se aştepta să protestez (am aflat mai târziu), iar mie nici prin gând nu-mi trecea. Răsuflasem uşurat, fiindcă nu mai trebuia să mă întorc acolo de unde abia scăpasem cu fuga.

Stând aşa, ghemuit în interiorul cabinei spaţiale şi regăsindu-mi treptat liniştea, mi s-a părut că înţeleg manifestările bizare ale mediului în care pătrunsesem. Însă ideea era prea nouă, şi prea anemică era argumentarea întocmită din probe pe care le extrăgeam, prin analogie, din realitatea de acasă, aşa că intuirea fenomenului n-a fost urmată imediat şi de o revelare a mecanismului care îl producea. Făcusem însă o legătură între pâcla revărsată dinspre lacuri şi apariţia ultimelor două copii ale cabinei spaţiale, după retragerea valurilor murdare, care erau de fapt o suspensie densă, opacă, lipicioasă, judecând după stratul alunecos de pe sol, rămas în urma ei.

Lucrurile se petrecuseră cam aşa: eu ieşisem din cabina protectoare, mă îndepărtasem, având grijă să menţin o direcţie şi să observ cât mai mult, întipărindu-mi în minte toate reperele care îmi puteau servi la o bună orientare de atunci înainte. Între timp, pâcla părăsise lacurile, pe suprafaţa cărora se târâse greoi – îmi aminteam că, din cauza asta şi din cauza soarelui slab, zona bălţilor se vedea întotdeauna neclar, nu i-aş fi putut preciza conturul. Suspensia înaintase spre terenul lăsat de mine în urmă şi, la un moment dat, trecuse peste cabina spaţială, iar eu, dacă n-aş fi întâlnit-o atât de neaşteptat pe cealaltă, o puteam crede ascunsă vederii de o ceaţă obişnuită. Dar suspensia „înghiţise" cabina şi, dacă ar fi să folosesc termeni curenţi pentru a explica, fie şi în linii aproximative, ceea ce cred că s-a petrecut în momentele acelea, aş zice că suspensia pipăia contururile şi suprafaţa navei mele, analiza şi memora, pentru ca alături să reproducă modelul în două copii precise. Termenii sunt, totuşi, improprii, pentru că în mod obişnuit îi legăm de acţiuni realizate conştient, pe când mediul Bactrianei, cu toate ciudăţeniile lui derutante, nu mi-a inspirat niciodată convingerea că aveam de-a face cu manifestările unei raţiuni. Dimpotrivă, cred că mediul se manifesta spontan, inconştient, în virtutea unor disponibilităţi mimetice conţinute, existente în însăşi structura intimă a materiei sale. Fireşte, nu e vorba aici de nişte materializări vagi, inconsistente, repede destrămate, de tipul celor pe care întâmplarea le poate produce şi în alte medii. Produsele planetei Bactriana erau o refacere perfectă şi durabilă a obiectului cu care suspensia venea în atingere.

Nu se poate! mi-am zis de nenumărate ori. Şi, ca să mă conving că greşeam, am ieşit din nou, trebuia să verific. Ipoteza mea mă rupea de tot ce cunoscusem într-un sistem perfect închegat, al elementelor terestre, dar îmi permitea să intru pe drumul cel mai sigur în lumea Bactrianei. Îmi trecuse prin minte că era, totuşi, prea mult, prea din cale-afară de necrezut ca mediul să copieze identic totul în scurta trecere peste lucruri a suspensiei. Am coborât treptele scăriţei şi m-am îndreptat spre cabinele spaţiale învecinate, le-am dat ocol, cercetându-le în lumina întărită a zilei. Amândouă aveau scara lăsată spre sol, pentru că suspensia găsise în această poziţie nava mea, cu o jumătate de oră în urmă, şi o multiplicase identic. Atunci am priceput că toate celelalte cabine spaţiale, răspândite pe platou, la intrarea în vale şi mai jos, înspre lacuri (am numărat mai târziu peste douăzeci), se modelaseră mai înainte de a coborî eu pe solul planetei. Altfel zis, în vreme ce zăceam în cabină, revenind la viaţă din somnul hipnotic. Nici unul dintre vehicule nu avea scara lăsată – ultimele două ies din discuţie, desigur – şi, astfel, n-am mai avut nici o îndoială că toate celelalte erau rezultatul trecerilor anterioare ale suspensiei peste cabina mea. Mai mult, înţelegeam că suspensia, prin care mediul acţiona în virtutea principiului mimetic conţinut, avea limitele ei. Avea o putere limitată, vreau să spun, deşi la o primă vedere posibilităţile exprimate în acţiunea modelatoare, cu totul ieşită din sfera de înţelegere a pământeanului, păreau de-a dreptul fantastice. Şi tocmai asta m-a hotărât să încerc să domin forţa străină, s-o canalizez în sensul dictat de voinţa mea.

Pentru început, planul meu era să controlez rezistenţa uneia dintre cabinele spaţiale recent create. Dar înainte de asta am fost tentat să verific funcţionarea scării şi am constatat că articulaţiile ei reacţionau prompt la pliere. Dar butonul care ar fi trebuit să declanşeze deschiderea uşii, deşi avea jocul său, nu reuşea nimic, orice apăsare se dovedea zadarnică. Apoi, lovind cu călcâiul unul din picioarele cabinei spaţiale, am simţit suprafaţa cedând, afundându-se, ca şi cum ar fi fost făcută dintr-o cocă în curs de solidificare. Am apăsat, m-am lăsat pe el cu toată greutatea şi piciorul s-a îndoit, apoi s-a rupt, iar cabina s-a înclinat periculos şi abia am avut vreme să fac un salt în lături, înainte de a se răsturna peste mine. Căzuse alături, cu trenul de aterizaj mutilat, ridicat spre cer, iar eu am cercetat în voie ruptura şi, dacă nici analiza aceea superficială nu mi-a lămurit necunoscutele existente în substanţa Bactrianei, mi-a oferit, în schimb, certitudinea că obiectul modelat în copie, după originalul terestru, nu fusese pe deplin structurat la retragerea suspensiei pâcloase. Suspensia palpase nava originală, „citise" amănuntele, dar numai pe cele accesibile, de suprafaţă, expuse atingerii cu mediul exterior. Înregistrase (în ce mod, oare?) date privitoare la volume, suprafeţe, compoziţie chimică, densităţi. Apoi trecuse la modelarea spaţiului după toate aceste date şi rezultaseră noile cabine. Totul într-un şir de operaţii mecanice, extrem de subtile însă. Că scara se putea plia, era o dovadă că mediul palpase bine exteriorul cabinei spaţiale, mai bine ca altă dată. Iar uşa nu funcţiona fiindcă mediului aşa-zis mimetic îi fusese interzis interiorul vehiculului, acolo fiind şi circuitele de blocare sau de deschidere a trapei. El palpase şi, apoi, reprodusese la scară normală numai butonul, fără nici o utilitate pentru cabinele spaţiale copiate.

Mi-am extins cercetările şi asupra navei, care, răsturnată, se alungise şi se turtise, parcă ar fi fost modelată într-o cocă sură. Secţionând-o cu laserul, aveam să descopăr un interior plin, fără spaţiul cavernos şi fără aparatele complicate care îmi stăteau la îndemână în cabina originală. O dovadă în plus, mi-am zis, că mediul nu poate palpa interiorul şi, în consecinţă, umpluse cu substanţă densă întreg corpul cabinei. Probabil că toate celelalte copii fuseseră modelate la fel. Numai că în cea pe care o disecasem substanţa încă nu-şi fixase proprietăţile, nu şi le stabilise definitiv; evolua încet, într-un spectaculos proces de transmutaţie, spre starea metalică a originalului pământean.

Nu degeaba se înfuriase şeful şi strigase că vreau să-i compromit, să-i ruinez instituţia! Am umblat mult, de atunci încoace, am cunoscut rapoartele altora, nenumărate rapoarte, dar nicăieri n-am constatat să existe ceva asemănător. Nici o lume extraterestră, din câte ştiu, nu posedă capacitatea de a multiplica astfel obiectele, automodelându-se, ca Bactriana, dar numai în funcţie de un model oferit. Iar dacă până la sosirea mea potenţialul planetei rămăsese nepus în valoare, din lipsa vreunui model, totul s-a schimbat în puţinele zile petrecute de mine acolo.

– Ar trebui să te sancţionez! îmi spusese şeful cândva, la puţină vreme după ce semnase raportul şi radiase Bactriana din planul de cercetări.

Îl obsedau încă observaţiile mele, concluziile şi ipotezele, îl obseda mai ales gândul că mi-am permis să mă joc, dereglând astfel echilibrul unei lumi străine, în cea mai mare parte necunoscută. Asta s-a întâmplat în special după ce am descoperit o cale eficientă de a influenţa suspensia, de a-i dirija acţiunea.

– Ţi-ai permis ambiţii prea mari, observă şeful. Ţi-ai permis să te consideri un adevărat Creator şi să acţionezi după bunul tău plac, încât ai instaurat acolo haosul deplin. Pentru asta ar trebui să te sancţionez, dar încă nu s-a prevăzut o sancţiune potrivită culpei tale. Să nu-mi spui că ai vrut să faci din Bactriana un laborator al formelor, sau mai ştiu eu ce! Pur şi simplu ţi-a plăcut să te joci şi ai dus jocul până aproape de ultima lui limită. Acum nu mai avem ce face, ni s-a cerut să abandonăm totul, deocamdată, până se liniştesc lucrurile, până se mai aşază... Vom vedea mai târziu ce se alege dintr-o lume pe care cineva, la bunul său plac, o întoarce pe dos.

Cam aşa îmi vorbise şi părea mâniat, dar eu cred că nu fusese. Cred că, în ascuns, ce făcusem eu pe Bactriana îl interesa. Şi era curios încă de pe atunci să afle ce avea să rămână din lumea pe care o creasem, profitând de proprietăţile unice ale acelei planete neînsemnate din constelaţia Leului. Ce să spun? Şi eu sunt curios, mi-ar plăcea să ştiu cum au evoluat raporturile dintre numeroasele mele creaturi, dar parcă nu mai am curajul nebun de atunci, şi mi-ar trebui un curaj croit pe aceeaşi măsură ca să revin pe Bactriana.

Nu eram sigur, dar mi-ar fi plăcut să cred că şeful greşea. Că nu avea dreptate când mă învinuia şi mă ameninţa cu sancţiunile. La urma urmei, mă întrebam, încercând sa mă dezvinovăţesc, care era vina mea? Făcusem un experiment în condiţiile planetei Bactriana, într-o lume nepopulată şi, prin urmare, gândeam eu, deschisă tuturor libertăţilor de acţiune. N-am pulverizat-o. N-am aruncat-o dincolo de marginile Galaxiei. Dar am smuls-o dintr-o existenţă pasivă, deschizând acolo o evoluţie biologică uluitoare. Şi nu prin eforturi deosebite, nici prin acţiuni contrare evoluţiei normale a planetei. De fapt, Bactriana şi-a creat singură formele, într-un timp record. Capacitatea mimetică a substanţei sale părea făcută anume pentru asta. Eu n-am avut alt merit decât acela de a fi sugerat suspensiei ce anume să modeleze şi cum. Aş fi putut spune că planeta, cu uimitoarele ei resurse şi posibilităţi latente, mă aşteptase, dintotdeauna. Mediul acela extraordinar lucra numai după model, iar modelele nu puteau ieşi din neant, într-o lume pustie, stearpă, unde viaţa nu apăruse şi era puţin probabil să apară. Asta făcusem eu: oferisem modele.

Ideea mi-a venit la câteva ore după ce stricasem una dintre navele false. Ia să văd, mi-am zis, ia să văd dacă mediul mai ştie şi altceva. Dacă mai poate şi altceva! Eram aproape sigur că nu avea să se limiteze la reproducerea în serie a cabinelor spaţiale, dar ceva mă îndemna să încerc, să verific. Deasupra lacurilor, pâcla se umflase şi am bănuit atunci că era iminentă o nouă revărsare, o nouă trecere a substanţei vâscoase peste platou. Şi nu mă înşelam. Trebuia să mă grăbesc, aşa că m-am urcat în cabină şi, în propria mea instalaţie de supravieţuire, am sintetizat un bulgăre mare de ceară. Pentru timpul cât îmi rămânea, era materialul cel mai uşor de modelat. Frământând ceara în palme, am potrivit-o în grabă în aşa fel încât figurina rezultată semăna vag cu un căţel. Un bibelou grosolan, nu mai mare de câţiva centimetri. Coborând din nou, am lăsat figurina de ceară lângă scara cabinei spaţiale, apoi m-am zăvorit înăuntru şi am aşteptat.

Nici un alt vehicul nu mai apăru după trecerea valului de ceaţă. În schimb, nenumăraţi căţei galbeni, de dimensiunile modelului meu, se iviră din loc în loc pe platou. Erau, cu toţii, de ceară. Şi m-am gândit atunci să fac altceva; să fac un câine în mărime naturală, acum aveam timp suficient, iar modelul putea fi executat de instalaţia care sintetiza totul la cerere, dacă o puneam în legătură cu micul calculator de bord. Aşa am procedat, iar câinele a fost gata curînd, un dulău solid, musculos, sculptat cu grijă într-o enormă bucată de ceară, de la care primise şi el culoarea galbenă, ca figurina care îl precedase. L-am scos afară şi, în vreme ce mă întorceam, îmi trecu prin minte că mediul planetei, de o sensibilitate ieşită din comun, putea fi influenţat mai mult decât printr-un simplu model. Ce-ar fi, mă întrebam, să-i comunic cumva informaţii suplimentare, bunăoară cele despre mişcare? Am apelat la casca mea de amplificare a biocurenţilor şi la transformator, am conectat sursa de energie a cabinei spaţiale (pe cea de rezervă) şi am aşteptat. De data asta, când mica mea navă fu acoperită iarăşi de suspensia aceea grea, târâtoare, m-am concentrat, imaginându-mi câinele galben şi mişcările pe care le face orice câine, umblând, alergând, lătrând, gudurându-se. Când s-a retras ceaţa, i-am văzut. Erau doi, se priveau nedumeriţi, apoi păşiră leneş, alături, spre cel oferit mediului ca model. Îl mirosiră îndelung, căscară plictisiţi, lăsând să li se vadă limbile tot atât de galbene ca şi restul corpului, după care se îndepărtară în fugă, hârjonindu-se.

Cred că am trăit o bucurie imensă, atunci. Dacă nu cumva creasem viaţa, făcusem ceva apropiat: o simulasem. Mediul recepţiona comenzile mele şi acţiona în conformitate cu ele. Aproape că îmi era frică să mă gândesc la posibilităţile pe care mi le deschidea această constatare. Până să hotărăsc ce aveam să fac mai departe, am observat că modelul meu se topea, pătruns de căldura zilei; dulăul-etalon se pleoştise, botul i se strâmba caraghios, îi căzuseră urechile şi zăcea într-o rână, aproape turtit. Unde să fi fost ceilalţi, umblătorii? I-am căutat cu privirea, neliniştit, dar abia într-un târziu l-am văzut pe unul, singur, se târa pe malul lacului şi înţelegeam din felul jalnic cum arăta că i se înmuiaseră labele şi nu-şi mai putea susţine pe ele corpul. Dealtfel, a şi rămas acolo, blegit, lăţit, o pată galbenă pe fondul cenuşiu.

Sfârşitul experienţei m-a făcut să înţeleg că reproducerile după ceară, executate de mediul Bactrianei într-o substanţă cu proprietăţi identice, nu erau cea mai fericită soluţie. Şi mi-a venit în gând să transmit mediului informaţii privitoare la structura şi compoziţia formelor de viaţă ale Pământului. Dacă tot e să le modeleze, îmi ziceam, de ce să nu le execute întocmai? În orice caz, proba era hotărâtoare pentru afirmarea deplină a resurselor mimetice de pe Bactriana. Mi-au trebuit câteva zile până să pun la punct un program, cu înregistrări conţinând informaţiile necesare. Planeta urma să primească acum tot ce-i trebuia pentru a produce, după model şi după informaţiile conţinute de înregistrările mele, exemplare din fauna reală a Pământului. Între timp, mareea cleioasă ieşise de mai multe ori din zona bălţilor şi îmi înmulţise considerabil grămăjoarele de ceară galbenă rămase pe platou. Le-am adunat şi, rând pe rând, le-am transportat în interiorul cabinei spaţiale.

– Te-ai vrut un Creator! mă acuza şeful, la întoarcere.

Şi o spunea în aşa fel încât să simt bine ironia. Alteori, ştiam că tot la asta se gândea, atunci când se trezea ţinându-mi lecţii moralizatoare despre demnitatea umană, despre corectitudinea profesională şi chiar despre un anume gen de modestie care mirosea suspect a umilinţă, însă habar n-am cât de convins era el însuşi de tot ce-mi predica şi dacă nu cumva îşi descărca în felul acesta, asupra mea, propriile-i complexe.

De câte ori îmi amintesc cuvintele lui, o căldură şi o plăcere, cum rareori mi-e dat să simt, îmi inundă fiinţa. Nu numai că m-am vrut, dar acolo, pe planeta nelocuită din constelaţia Leului, eram Creator! Mintea şi voinţa mea declanşaseră şi dirijaseră un act de creaţie, probabil unic în Univers, pentru că făcea abstracţie de organismele primordiale şi de etapele intermediare şi, în fond, de timp, de evoluţia însăşi. Ceea ce natura nu înfăptuise până atunci, acolo, iar în alte părţi ale spaţiului ceruse perioade incomensurabile în acelaşi scop, eu voiam să realizez în durata neglijabilă a vizitei mele pe Bactriana. În mod normal speciile, odată apărute, îşi exersează vitalitatea într-un nesfârşit lanţ de indivizi, perfecţionând o zestre biologică, eliminând şi modificând genuri, clase, încrengături: peste acest efort colosal eu trecusem. Eu realizam pe Bactriana – cu concursul mediului său, fireşte – specii de ultimă oră, indivizi superiori în compartimentele biologice de care ar fi aparţinut pe Pământ, dar fără trecut acolo, într-o lume, ea însăşi, fără istorie. Aş fi ipocrit dacă n-aş recunoaşte, în ciuda tuturor greşelilor care mi s-au reproşat, că nu pot şi nici nu vreau să-mi înfrâng mândria de a fi fost cândva, sub constelaţii străine, creatorul vieţii şi dirijorul formelor într-un concert prin care, cel puţin pentru un moment, depăşisem natura.

Ce n-am făcut, oare, atunci? Am început cu un alt câine şi platoul s-a umplut de hămăituri; vreo douăzeci de potăi, nici una asemănătoare cu alta, se strânseseră grămadă, ca să latre în direcţia mea. Apoi s-au împrăştiat care încotro şi nu le-am mai văzut o vreme, iar eu am modelat încă vreo câteva animale mici, o raţă, un şarpe de casă, un iepure, un păun. Aşezam în apropierea cabinei spaţiale bucăţile de ceară sculptate cu grijă, introduceam înregistrarea potrivită în memorator, făceam legătura cu exteriorul şi, ghemuit în cabină, aşteptam revărsarea ceţoasă dinspre lacuri. Am avut grijă de fiecare dată să închid ermetic intrarea, ştiind că astfel suspensia coloidală a mediului nu putea pipăi şi analiza şi nici nu putea reproduce decât ce-i ofeream eu, pe platou. Am umplut platoul cu iepuri; şerpi au ieşit mai puţini şi, cu toţii, s-au pierdut prin crăpăturile alunecoase ale solului. Apoi am vrut să fac animale mai mari, pentru care nu mi-ar fi ajuns ceara: bivoli, struţi, cerbi, cămile. Am reuşit, totuşi, înregistrând informaţii despre dimensiunile lor reale şi comunicându-le detaliat mediului, în aşa fel încât din figurinele mele de ceară să ia în considerare forma animalului, jocul volumelor, proporţiile reduse la scară, dar materializarea să respecte întocmai dimensiunile naturale ale exemplarelor de pe Pământ. Şi m-am trezit înconjurat de bivoli, de cămile, cercetau platoul în căutarea hranei şi abia atunci mi-am dat seama că turmele mele de rumegătoare erau ameninţate de spectrul foamei, dacă nu le-aş fi procurat imediat vegetaţia de care aveau nevoie. Aşa că am produs o cantitate oarecare de iarbă, dar prima tranşă n-a prea reuşit, animalele o mâncau în scârbă şi unele o refuzau, rătăceau de colo-colo aiurite, înfometate.

Trecuseră câteva zile şi fiecare nouă revărsare de substanţă coloidală îmi surprindea un număr oarecare de vietăţi, înzecindu-l, însutindu-l, după capriciile materiei cu proprietăţi mimetice a planetei Bactriana. La un moment dat nu mai ştiam ce să mă fac cu atâtea spinări negre şi coarne şi copite, câte umpleau şi frământau platoul clisos. Iarba nici nu apuca să apară până când era smulsă şi roasă cu rădăcină cu tot. În îmbulzeala aceea, câţiva bivoli şi-au turtit, şi-au spintecat adversarii cu coarnele, dar golurile făcute de ei în masa mişcătoare a ierbivorelor erau prea neînsemnate ca să conteze în stăvilirea acelei formidabile revărsări de vieţuitoare, pe care resursele mereu proaspete ale planetei le întrupau de-acum la nesfârşit. Ba mai mult, riscam ca o altă maree venită dinspre lacuri să înmulţească periculos hoiturile pe platoul suprapopulat.

Atunci mi-a venit ideea să introduc în scenă carnivorele mari, fiindcă de la câini, care erau tot atât de hămesiţi, dar fără putere în faţa cornutelor, nu puteam spera să realizeze o necesară echilibrare a raporturilor. Devenise periculos chiar şi pentru mine să cobor din cabina spaţială, taurii încercaseră să mă ia în coarne de mai multe ori, pe când îmi aşezam în locuri mai ferite figurinele. O dată, unul dintre rinoceri trecuse pe alături, frecându-şi spinarea de cabină (altele erau deja răsturnate) şi cred că nu mult i-ar fi trebuit ca să frângă picioarele trenului de aterizaj. Oricum, îmbulzeala ierbivorelor flămânde mă exaspera, eram sătul de mugete, de grohăituri, de cotcodăceli disperate, aşa că am modelat cu grijă câţiva lei, un tigru de Amur şi doi crocodili greţoşi, mai ales după ce mediul i-a materializat la dimensiunile normale. La retragerea pâclei, a început măcelul şi panica. Leii se înmulţiseră, erau vreo treizeci, crocodilii cam tot pe atâţia – singur rămăsese doar tigrul, însă se dovedea extrem de activ şi feroce, apărea când în spinarea unui cerb, când, ţâşnind în saltul lui uriaş, încolţea gâtul neapărat al vreunei cămile. Crocodilii, cu boturile lor hidoase, frângeau picioarele taurilor, prăbuşindu-i, leii băgaseră şi ei spaima între vite şi le goneau fie spre lacuri, fie spre pantele accidentate ale vulcanului. Chiar lângă cabina spaţială, unul sfâşia un porc şi era un vacarm de nedescris, un muget şi un urlet continuu, ieşit din toate gâtlejurile. Apoi platoul s-a golit, rămăseseră doar leşurile şi, deasupra lor, fiarele flămânde, clămpănind din fălci, smulgând, sfâşiind.

Zguduit de oroare, dovadă că îmi amintesc scena în atâtea amănunte, am asistat la masacru, apoi la ospăţ şi vedeam cu nelinişte cum fiarele sătule îşi căutau culcuş prin apropiere, leii în grupuri sau însinguraţi, ferindu-se însă de locul unde îşi odihneau spinările la soare crocodilii. Ierbivorele fugiseră, cele care nu căzuseră sub colţii carnivorelor, dar acestea din urmă nu arătau prin nimic că ar fi intenţionat să dispară. Mişcările leneşe ale felinelor (unele se tolăniseră chiar în vecinătatea navei) îmi dădeau de înţeles că, deocamdată, nu le păsa de tovărăşia mea, se simţeau foarte bine acolo. Prezenţa lor nu-mi era însă cu nimic mai agreabilă decât a cornutelor şi, temându-mă ca nu cumva o nouă maree să le însutească numărul, mi-a trecut prin minte să ies din cabina spaţială înarmat şi să-mi distrug eu însumi ultimele creaţii, desăvârşind astfel, prin propria lor pieire, masacrul început de fiare. Apoi, deodată, mi-a venit o idee amuzantă: dacă fiarele făcuseră prăpăd între ierbivore, ia să pun, îmi ziceam, un ierbivor să le alunge! Dar nu rinocerul, care se tot învârtise în loc, înnebunit de spaimă şi furie, gata să se repeadă cu forţa de şoc a numeroaselor lui tone asupra oricui, însă nu se hotărâse la timp şi, în cele din urmă, se prăvălise ca o furtună spre gura văii, pierind din câmpul meu vizual. Nu, îmi trebuia altceva, îmi trebuia ceva de comedie, de bufonerie, şi atunci m-am gândit la cal.

Am aşteptat următoarea revărsare, pregătind figurina care înfăţişa un cal şi înregistrând, pentru mediul cu proprietăţi mimetice, informaţiile necesare în noua mea experienţă. Sub protecţia armei, am părăsit cabina spaţială şi am depus figurina la o bună distanţă, ca să nu am nici o surpriză mai târziu. Leii nu m-au atacat, erau sătui şi, de altfel, am avut grijă să-i ocolesc, să nu-i provoc. M-am întors la navă pe când pâcla de deasupra lacurilor reîncepea să se agite, să se umfle.

Întâi a bubuit nechezatul acela de tăria tunetului, încreţindu-mi pielea pe corp, deşi îl percepeam prin intermediul aparatelor, nu direct în timpane. Deasupra valurilor cenuşii, frământate ca într-un cazan enorm, în clocot, a ţâşnit năluca. Era un cal monstruos numai prin dimensiuni, putea rivaliza cu cel mai temut dinozaur, altfel linia corpului său era suplă, elegantă. Un exemplar frumos, cu coama ca o împletitură de funii, zbătându-se pe un gât neverosimil de lung, cum stătea ridicat în două picioare, într-o splendidă atitudine sculpturală, iar de pe pielea roşcată scutura în toate direcţiile bucăţi de gelatină şi stropi enormi. Apoi calul uriaş a recăzut în pâcla fremătătoare, producând acolo o vânzoleală greu de imaginat. Cutremurul s-a făcut simţit direct, prin sol şi prin picioarele trenului de aterizaj al cabinei spaţiale. Încă ascuns în substanţa care îl materializase după dimensiunile cerute de mine, calul zvârlea din picioare şi sforăia ca turbat, iar eu abia îmi ţineam echilibrul şi la fel nava, din cauza efectelor produse de agitaţia lui. Când ceaţa se destrămă, lăsând calul pe platou în toată splendoarea alcătuirii lui, vedeam leii şi tigrul şi crocodilii retrăgându-se arcuiţi, cu spaima morţii întipărită în ochi, alături de o bruscă şi enormă nedumerire. Calul necheză iarăşi, bubuit, apoi izbi cu copitele lui, mari cât nişte butoaie, în solul elastic al planetei. Bactriana vibra repetat, cum calul uriaş alerga dintr-un capăt în celălalt al platoului, ca închis într-un ţarc, oprindu-se scurt şi nechezând, încât prin simpla lui apariţie băga spaima în fiare şi le obliga să se retragă în salturi. Era formidabilă această nouă creaţie a mea! În câteva minute, crocodilii se aruncară în bălţi, iar felinele, ca nişte pisici speriate, dispărură dincolo de creste.

Constatasem, aşadar, că mediul mimetic al Bactrianei recepţiona şi informaţii care completau modelul pământean în sensul dorit de mine. Îmi amintesc că m-a cuprins o adevărată febră a creaţiei, după ce platoul rămăsese liber prin plecarea în pripă a carnivorelor şi, ceva mai târziu, a calului uriaş. Mă trezise, noaptea, un cutremur teribil, iar la ziuă aveam să constat dispariţia calului; probabil că animalul trecuse munţii. Am modelat o mulţime de forme, permiţându-mi de astă dată cele mai năstruşnice idei, cele mai neaşteptate extravaganţe în materie de zoologie. Întâi nişte hiene tricefale, cu care am asanat platoul, curăţându-l de resturile, numeroase şi mereu multiplicate, rămase de la ospăţul felinelor. Apoi am gonit hienele şi am creat o specie de păsări mari, acvile cu aripi de pterodactil şi coadă de peşte, care vreme de câteva zile s-au tot rotit pe deasupra lacurilor, încăierându-se. Am modelat o girafă cu cap de şacal şi solzi cornoşi pe întreg corpul, o veveriţă de dimensiunile unui viţel, un melc înzestrat cu picioroange ca de păianjen, o râmă care în exemplarele finale depăşea lungimea de patruzeci de metri şi mai multe variante de fluturi carnivori, pe trunchiurile cărora aplicasem copiile unor măşti văzute cândva într-un muzeu de istoria civilizaţiilor. Şi toate aceste figurine de ceară, lucrate de mine minuţios, în detalii, suportaseră acţiunea modelatoare a mediului exterior, acţiunea suspensiei coloidale, care le materializase în forma şi la dimensiunile cerute, înmulţindu-le însă după criterii în care, nepricepându-le, n-am putut interveni.

În jurul meu colcăia o lume fără trecut, fără evoluţie, o lume de forme vii, inexistente până la sosirea mea pe Bactriana şi, probabil, de neîntâlnit în Univers. Devenisem din ce în ce mai îndrăzneţ. În efortul meu de a dirija creaţia spre cele mai fantastice specii, anulasem calea naturală, a selecţiei, intervenind în virtutea unui principiu al arbitrarului şi ridicând artificiul la rang de normă universală. Spuneam că am cunoscut o adevărată febră a creaţiei şi încercam senzaţii nemaiîntâlnite, izvorând din conştiinţa unei puteri fără limită pe care o aveam acolo, pe o planetă obscură din constelaţia Leului. Eram om şi, totuşi, mă văzusem dintr-o dată dispunând de resurse prin care puteam face concurenţă naturii. Şi cine ştie cât timp ar fi durat jocul meu, odată dezlănţuit, cine ştie câte forme noi, uluitoare aş fi continuat să propun, să impun Bactrianei, dirijându-i spre tipare din ce în ce mai complicate, incredibile, latenţele multimilenare, dacă o întâmplare nu m-ar fi oprit în plin elan creator, dovedindu-mi că, în ciuda aparenţelor, nu mai eram stăpân pe situaţie.

Poate că a fost o greşeală, sau poate că totul a fost greşit, de la început până la sfârşit; un lanţ de greşeli, cum susţinuse şeful la întoarcerea mea pe Pământ. Dar acolo, singur pe Bactriana fiind, e uşor să cazi întâi în febra, apoi în demenţa creaţiei, când vezi cum primele forme şi, mai ales, primele forme vii îţi apar de sub mână. Ultima dată făcusem din ceară o mulţime de figurine şi eram interesat, întâi şi-ntâi, să urmăresc materializarea broscoiului într-un fel de stegocefal supradimensionat. Îl cream anume pentru o viitoare înfruntare cu calul gigant; era imposibil să nu se întâlnească, până la urmă, undeva pe planetă, nişte coloşi cu o viteză de deplasare formidabilă. Aş fi vrut să fiu de faţă la confruntare şi, poate, la anihilarea reciprocă a unor forţe uriaşe, pe care eu însumi le eliberasem. Anticipam o luptă de proporţii, în care broscoiul ar fi atacat fulgerător, iar calul s-ar fi apărat cu dinţii laţi care îi umpleau botul, un bot confundabil, când era deschis, cu intrarea într-o peşteră. Da, voiam să-mi văd creaturile, pe cele mai viguroase dintre ele, înfruntându-se. Nu m-ar fi necăjit dispariţia nici uneia. Planeta era departe de a-şi epuiza resursele şi puteam oricând să modelez alte forme în locul celor dispărute. Eram stăpân pe viaţă şi pe moarte, dar atunci totul depindea de broscoi şi de mediul cu proprietăţi modelatoare, dacă acesta din urmă avea să-mi amplifice figurina de ceară până la dimensiunile dorite de mine.

Apoi, brusc, mi-am schimbat planul, am abandonat ideea monstrului stegocefal, am retopit ceara şi am lucrat concentrat, într-un efort aproape dureros al ochiului, degetelor şi memoriei, la o figurină nouă, la o operă nouă, dacă mai pot spune astăzi aşa, iar febrilitatea creaţiei şi emoţiile şi nerăbdarea cu care aşteptam împlinirea ei m-au smuls într-atâta din realitatea imediată încât parcă nu mă mai regăseam, nu eram eu, cel de toate zilele. Starea aceea de nedefinită înfrigurare s-a prelungit, dominându-mi simţurile până şi în vreme ce traversam platoul spre locul unde hotărâsem să provoc modelarea ultimei mele idei. Greşeala a fost, îmi închipui, că n-am rezistat acelei înşelătoare ispite, iar mai apoi că n-am ştiut sau n-am încercat sau n-am putut să rămân mereu atent la ce se întâmpla în jur, şi nici nu apreciasem corect timpul de care dispuneam, fiindcă eram încă departe de cabina spaţială când lacurile îşi începură iar vânzoleala.

Am simţit pericolul, dar era prea târziu şi pâcla aceea atât de cunoscută mie, căreia îi exploatasem fără nici o ezitare posibilităţile, se revărsa, urcând peste marginea platoului. Am încercat să evit întâlnirea, dar frontul suspensiei coloidale era atunci foarte larg, îmi tăia şi drumul spre navă, şi retragerea în vale. Am fugit spre pantă, alături de câţiva centauri mici şi sprinteni, însă panta era prea dulce acolo, iar înălţimile mai ferite se conturau la o distanţă inaccesibilă, data fiind viteza de înaintare a mareei. Alergam, iar valul avansa din urmă şi, cu tot efortul meu, chinuitor pe un teren alunecos, n-am reuşit să mă desprind şi mi-am simţit la un moment dat picioarele năclăite, imobilizate într-o pastă cleioasă. Am căzut cu faţa în jos, sub agitaţia străină, sub apăsarea aceea care nu-mi permitea măcar să mişc braţul din cot. Şi m-a cuprins o spaimă nebună, ştiind ce se întâmpla în jur şi ce se întâmpla cu mine atunci. Nu mă mai interesa nici figurina şi nici centaurii, mă gândeam cu groază că, în acele momente, eram eu însumi pipăit, „citit", descifrat. Dar mă temeam mai mult de ceea ce avea să urmeze, şi nu mă înşelasem.

Ridicându-mă, când mareea îşi retrăsese de lângă corpul meu tentaculele lipicioase, mi-am rotit neliniştit privirile şi am văzut alături cele câteva corpuri îmbrăcate în costume de protecţie, trei într-un loc şi altele ceva mai departe. O clipă am mai sperat că mediul modelator nu pătrunsese sub costum, că puterea lui de copiere se oprise acolo, la suprafaţă, dar corpurile de pe care se scurgea gelatină se mişcau, dădeau să se ridice. Îmi amintesc că unul venea deja spre mine, călcând nesigur în clisa lipicioasă, umbla ca ameţit. Şi, într-o fracţiune de secundă, cu toată spaima care se cuibărise în sufletul meu, m-am întrebat cine putea fi acela. Nu-i vedeam faţa, îi era umbrită de vizieră şi casca lui era tot atât de murdară ca şi a mea. Apoi, luptând cu teroarea care îmi blocase nervii şi aproape că mă paralizase acolo, m-am smuls din loc şi am pornit în direcţia cabinei spaţiale. Am pornit, spun, deşi aş fi vrut să parcurg distanţa despărţitoare în fugă, chiar aveam impresia că alerg, însă picioarele mi se înglodau în mocirla gelatinoasă, care se scurgea încet spre lac, iar efortul îmi părea de-a dreptul epuizant. Aveam senzaţia că mă sufoc, îngrozit de încetineala cu care mă puteam mişca după ce, ieşind cumva din zăpăceala momentului, regăsisem, poate mai mult întâmplător, drumul întoarcerii. Din urmă, celălalt îmi înţelesese intenţia şi grăbea pasul; simţeam că vrea să mă ajungă şi am avut mare noroc că, nesigur încă pe picioare, a alunecat, a căzut pe spate şi, până să se reechilibreze, am luat avans. Cred că eram la un pas de leşin, fiindcă nu-mi amintesc foarte clar cum am ajuns la cabina spaţială şi, tremurând tot, i-am urcat treptele, m-am zăvorit înăuntru.

Şeful îmi propune să mă întorc acolo, asta mi-ar mai lipsi, să revin între creaturile mele şi între fiinţele umanoide pe care le-am părăsit fără să ştiu măcar, fără să aflu ce se ascundea sub căşti şi sub costume. Uneori parcă văd siluetele lor murdare, aşa cum se mişcau atunci în jurul cabinei spaţiale, încercând s-o deschidă. Unul se agăţase de scăriţă, alţii cercetau ancorele trenului de aterizaj şi le auzeam mişcările, ciocăniturile în metal. Dar spaima prinsese de-acum să se risipească, eram la adăpost şi nu-mi rămânea altceva de făcut decât să pornesc motoarele până nu mi le defectau aceia, tot bâjbâind să intre în navă. Am făcut manevrele de plecare şi, înţelegând pesemne că nu le rămânea nici o şansă, umanoizii s-au retras la o bună distanţă, pe platou, martori nemişcaţi ai decolării mele. I-am părăsit acolo, pe Bactriana, laolaltă cu celelalte făpturi create de fantezia mea, fără să ştiu măcar cine erau şi ce voiau de la mine. Iar şeful zice că înscrie din nou Bactriana în planul de cercetări şi mă întreabă dacă nu vreau să văd ce s-a mai petrecut şi cum s-au aşezat lucrurile acolo. Să merg să văd, cu alte cuvinte.

Nu, nu vreau să văd cum s-au aşezat sau cum nu s-au aşezat lucrurile acolo. Mă gândesc la indivizii pe care i-am părăsit pe Bactriana, într-un univers artificial şi neverificat în timp – pentru că numai timpul, totuşi, aduce în lucruri şi între fiinţe echilibru, armonie – şi mă întreb, cu toată neliniştea şi tulburarea care încap într-o asemenea întrebare, dacă nu cumva, scoţându-şi căştile, făpturile acelea ar fi purtat pe umerii lor cu urme proaspete de gelatină propriul meu cap.

Şi mai e ceva, care iarăşi nu-i de natură să-mi încurajeze gândul întoarcerii. Un lucru neştiut încă de alţii, fiindcă l-am omis la început şi, cu vremea, n-am mai găsit că ar fi fost necesar să-l mai pomenesc în vreun raport, încât nu greşesc astăzi afirmând că aparţine, încă aparţine doar memoriei mele celei mai ascunse. A fost taina ei şi deocamdată mai este: figurina cu care am ieşit pe platou atunci, înaintea plecării precipitate de pe Bactriana, înfăţişa o femeie şi, după toate probabilităţile, avea s-o producă.

Text definitiv. Varianta iniţială a povestirii publicată în
Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice”, nr. 447, 1 iulie 1973.
În volum în Nopţile memoriei, Editura Albatros, Bucureşti, 1973.