PERSPECTIVE

Încheiem aici panorama anticipaţiei româneşti, tratată, credem, într-un deplin respect al subiectului. Ori de câte ori le-am simţit pândind prin preajmă, ne-am ferit de ideile preconcepute. Dacă e să ne recunoaştem totuşi una care ne-a însoţit pe întregul parcurs al volumului, aceasta este convingerea fermă că literatura noastră nu-şi poate permite luxul risipei. A arunca peste bord, judecate sumar şi executate de-a valma, producţiile unui gen insolit pentru simplul fapt că încalcă frecvent graniţele consacrate ale literaturii este tot o astfel de risipă, doar în aparenţă nepăgubitoare. Prin ce are mai bun, SF-ul românesc merită un capitol corespunzător într-o istorie literară, aşa cum nimeni nu se mai îndoieşte astăzi că l-a meritat şi îl merită în continuare, pe al său, fantasticul.

Până să se ajungă însă la o asemenea concluzie, au trebuit să cadă nişte obstacole ţinând nu numai de rutina criticii literare, ci şi de mentalitatea generală. Pentru cine s-a format la şcoala tradiţiei va fi, poate, greu de acceptat adevărul că anticipaţia nu e doar paraliteratură, sau că valoric ea nu e prin definiţie condiţionată exclusiv de criteriile maculaturii de consum. În fond şi aici, ca pretutindeni, lucrul bine făcut stă alături de cel criticabil, iar semnele literaturii se văd la unii autori mai bine decât la alţii. Sinteza aceasta s-a străduit să le caute, să le scoată în prim-plan, „disciplinând” un material nu atât recalcitrant, cât crescut într-o nepăsătoare dezordine.

Tabloul final ni se pare optimist, în ciuda mormanului de texte pe care a trebuit să le măturăm de pe masa de lucru. Nu înainte de a le sancţiona critic: pe unele, prin judecăţi inserate la locul potrivit, pe altele – destule şi acestea – printr-o ignorare deliberată, consecutivă lecturii. Acest tablou ne arată, pentru partea mai veche a genului, relativ puţine scrieri şi de un scăzut nivel calitativ, dar reperele semnificative nu lipsesc cu desăvârşire. Evident, entuziasmul pionier nu-l smulge pe Victor Anestin din periferia literaturii, însă anul 1899, ca dată a primului roman românesc de anticipaţie, e de reţinut. Vissarion, cu melanjul său de SF şi închipuire folclorică, involuntar amuzant şi chiar savuros pe alocuri, reprezintă o experienţă curioasă, acceptabilă totuşi. Henric Stahl literaturizează mai mult şi cu o mai bună pricepere a tehnicilor scrisului, ceea ce nu-l scuteşte de stângăcii. Peste Aderca, însă, nu se poate trece cu uşurinţă, iar Oraşele scufundate constituie, cum am văzut, prima operă de vârf a genului la noi. Autorii anilor ‘50 formează, e adevărat, o masă indistinctă, deasupra căreia tenacitatea grafomană a lui I. M. Ştefan îl ridică pe acesta într-un loc privilegiat. Istoria literară va reţine prea puţin din scrierile lui, însă în contextul momentului respectiv el trebuie tratat. Acesta e şi cazul altor susţinători “de fundal” ai renaşterii genului din impasul dogmatico-tehnicist. După care anticipaţia va cunoaşte iarăşi experienţe importante, stabilindu-şi astfel profilul actual.

Din liniile acestui profil nu pot lipsi nuvela Legenda îngerilor de Mihu Dragomir, romanul Luntrea sublimă de Victor Kernbach, povestirile Timp pentru dragoste şi Cea mai bună dintre lumi de Ion Hobana, Altarul zeilor stohastici de Adrian Rogoz, romanul Vă caută un taur de Sergiu Fărcăşan. Vor figura, de asemenea, Ţărmul interzis şi câteva din povestirile lui Horia Aramă, Ilarion şi Hirondelle de Camil Baciu, iar dintre lucrările cuplului Romulus Bărbulescu şi George Anania, Ferma oamenilor de piatră şi Paralela-enigmă. Povestiri remarcabile se pot selecta din culegerile lui Vladimir Colin spre a fi alăturate romanelor sale Babel şi Divertisment pentru vrăjitoare. Nu puţine texte excelent scrise (între ele Cele zece triburi pierdute şi Scrisori din Arcadia) găsim în seria Istoriilor insolite ale lui Ovid S. Crohmălniceanu. La aceste lucrări ce sintetizează contribuţia de nivel superior a generaţiei vârstnice, generaţia „de mijloc” îşi adaugă partea sa, înnoind tiparele povestirii SF şi provocând deliberat în interiorul lor o mutaţie calitativă sesizabilă. George Anania cu Test de fiabilitate, Gheorghe Săsărman cu nuvela Evadarea lui Algernon, romanele 2000 şi Sud contra Nord, Voicu Bugariu în povestiri ca Vocea, Lumea lui Als Ob şi Noapte bună, Sophie, Constantin Cubleşan în romanul Paradoxala întoarcere şi Mircea Opriţă (Figurine de ceară, Semnul licornului, O floare pentru căpitan) curtează acum insistent literatura, atenţi la stil şi interesaţi să dea maximă elasticitate convenţiilor de gen.

Un alt prag de înnoire tematică şi stilistică se trece prin profesionalizarea „noului val” în anii ‘80. Evoluând o vreme în pluton, ca o grupare interesată provizoriu de avantajele susţinerii reciproce, reprezentanţii săi cei mai talentaţi îşi descoperă curând personalitatea proprie şi se impun printr-o experienţă originală într-un fenomen căruia îi afirmă astfel „continuitatea în diversitate”. Şirul lucrărilor de vârf sporeşte cu povestirile Lemurioţii, Cântecul Libelungilor şi Meusa de Mihail Grămescu, cu Artele marţiale moderne şi romanul Marele prag de Alexandru Ungureanu, cu nuvelele Domenii interzise de Leonard Oprea şi Protezozaurii de Gheorghe Păun, cu Pythia şi Omohom de Cristian Tudor Popescu, cu Haustori de Lucian Ionică. Acestora li se adaugă romanele Jazzonia de Ovidiu Bufnilă şi Aşteptând în Ghermana de Dănuţ Ungureanu, precum şi o serie întreagă de povestiri, ale lor şi ale altora, dintre care îi menţionăm oarecum în fugă pe Silviu Genescu, George Ceauşu, Bogdan Ficeac, Mircea Liviu Goga şi Constantin Cozmiuc.

O experienţă interesantă se consumă în anii ‘90, când, continuând în fond – dar cu iluzia absolutului – o tendinţă pornită din frământările „noului val”, SF-ul românesc caută frenetic o linie proprie de racord la o poetică postmodernistă. Cum s-a văzut la locul cuvenit, încercarea nu reuşeşte decât parţial, şi în nici un caz prin excesele sale cu caracter trivial, menite a coborî în ostentaţie vulgară, în limbaj scatologic, teme şi moduri considerate perimate la înaintaşi. Actul firesc de demolare a structurilor vechi, însoţit de previzibila deconstrucţie a textului, n-are efectiv valoare decât acolo unde se produce şi fenomenul invers, de reconstrucţie generică. În acest proces de lansare a SF-ului spre noi resurse de creativitate sunt de menţionat romane ca Trip-tic de Liviu Radu, Sfâşierea de Ona Frantz, Împotriva Satanei de Don Simon şi unele proze scurte semnate de Michael Haulică, Andrei Valachi, Florin Pîtea, Cătălin Sandu, Costi Gurgu şi alţii. Abordarea ucronică a realităţii (îndeosebi la Liviu Radu şi Sebastian A. Corn), ca şi remodelarea acesteia în spiritul unei fantezii baroce, ancorate în infinitul de posibilităţi conjuncturale ale spaţiului virtual, par a fi principalele direcţii exploratorii ale acesui moment recent, înglodat în paraliteratură, dar cu realizări importante şi la nivel literar.

Scrierile pomenite aici cu zgârcenie acoperă un destul de larg registru interpretativ. Prin ele, anticipaţia pendulează între simplitatea „clasică” şi ornamentaţia barocă, între tonalitatea gravă şi bufonerie, între patosul liric şi umorul fin sau ironia crudă, cu accente sarcastice. Naraţiuni obiectivate ori, dimpotrivă, subliniindu-şi apăsat participarea auctorială, ele rafinează, pe teren românesc şi printr-o sensibilitate aparte, temele „fixe” şi motivele migratoare ale genului. Sub acţiunea aceasta remodelatoare, prozele se dezvoltă liniar sau în combinaţii arborescente, îşi concentrează substanţa în nuclee dense ori şi-o fragmentează cu abilitate, reorganizând-o într-un puzzle sugestiv. Personajul lor e adesea arhetipal, dar uneori tinde fie să recupereze dimensiunea umană, fie să se supună condiţiei anonimizatoare şi de autoanihilare ironică pe care i-o propune romanul modern. La nivelul valoric superior, lucrările pun în evidenţă o satisfăcătoare varietate în ce priveşte rezolvarea practică a subiectelor. Faptul ne îndreptăţeşte să afirmăm că SF-ul, în ciuda celor ce se vehiculează despre caracterul său şablonard şi eminamente repetitiv, are capacitatea de a-şi depăşi constrângerile teoretizate. Se mai probează astfel că nu există genuri pure: anticipaţia convieţuieşte fără „suferinţă generică”, fără dificultate chiar, cu elemente ale fantasticului sau ale realismului obiectiv, cu ideile şi atmosfera utopiei în dubla ei reprezentare, canonică ori negativă.

În exegeza genului, un moment de bilanţ va reţine mai puţin rezultatele criticii sentimentale şi „activiste”, insistând în schimb asupra unor experienţe speciale, majoritatea de dată mai recentă. Sprijinită îndeosebi pe solul ferm al textelor „clasice”, erudiţia lui Ion Hobana a dat şi promite în continuare sinteze de istorie literară importante. Literatura SF a lui Florin Manolescu rămâne deocamdată, la noi, singura teoretizare amplă a genului, panoramă aproape exhaustivă şi mereu utilă a problemelor sale. Demne de atenţie sunt nuanţările prin care Lucian Ionică înceară să determine specificul genului, acţionând asupra unui centru vital care este ideea SF. Aşa cum o face Sorin Antohi, critica utopiei poate reprezenta un preambul la studiul teoretic al anticipaţiei, în măsura în care se admite interferenţa domeniilor respective. Mai mult decât o simplă curiozitate este, la Mihai Coman, varianta personală de teoretizare a SF-ului în relaţie cu folclorul, venind după o mai veche paralelă – sugerată de Voicu Bugariu – între funcţiile basmului şi funcţiile personajelor din SF. Dar soluţiile cele mai spectaculoase sunt, pe de-o parte, propunerea acestuia din urmă de a se adânci teoria genului din perspectiva unei estetici a manierismului, iar pe de altă parte iniţiativa lui Cornel Robu de a forja din conceptul sublimului o cheie pentru anticipaţie. Veritabile provocări ale intelectului, asemenea descoperiri ale exegezei pretind încă osteneală spre a se extrage din ele tot ce pot da. Este limpede însă că, avansând în sensul lor, cercetarea nu are decât de câştigat. La toate acestea să mai adăugăm că, pentru înţelegerea experienţelor postmoderne ale SF-ului şi, implicit, a valorilor conturate în scrierile cele mai recente ale genului, contribuţia critică a lui Radu Pavel Gheo ni se pare indispensabilă. Într-o dezvoltare mai îngrijită, opiniile lui Cătălin Badea-Gheracostea pot duce şi ele la o teoretizare „renovată” a unor probleme importante din SF-ul românesc actual.

Prin urmare, examenul critic ne găseşte astăzi într-un vizibil avantaj faţă de bilanţurile periodice ale unor momente anterioare. Concluzia ne obligă să punem la îndoială o aserţiune de felul: „nu a bătut încă ora SF-ului românesc”, pe care o semna cu nu prea mulţi ani în urmă Mihai Coman, exasperat de recrudescenţa unor texte mediocre şi slabe. Dacă luăm în seamă scrierile valoroase şi inteligenţa critico-teoretică dezvoltată în jurul problemelor spinoase ale genului, vom vedea că ora SF-ului românesc a bătut, totuşi, şi bate în continuare cu un timbru din ce în ce mai distinct.

Resursele de creativitate ale domeniului sunt încă departe de a se fi epuizat, iar în capacitatea anticipaţiei de a-şi regenera mereu substanţa şi formele avem destulă încredere. În timp, o uzură se produce, e adevărat. Dar ea priveşte mai curând soluţiile de moment decât înseşi temele sau spiritul literaturii de tip SF. Ceea ce se perimează, ceea ce se devalorizează, antrenând în consecinţă dezinteresul cititorului, ţine de experienţele modeste ale genului. Acelea care încă de la început îngăduiau ochiului cunoscător să descopere în spatele lor stângăcia, combinaţia pripită, complicaţia în sine, trucul destinat să cadă repede în penibil. Unii s-au grăbit să deceleze tocmai din asemenea semne ale erorii un „specific” al materiei discutate. Sigur, SF-ul operează cu şabloane. Tot cu şabloane lucrează şi literatura generală, însă în science-fiction clişeele sunt mai vizibile din pricina caracterului lor spectaculos, insolit. Problema creaţiei nu se reduce, totuşi, la prelucrarea mecanică a clişeelor şi nici măcar la recondiţionarea lor superficială. Genul se împrospătează printr-o reciclare superioară a substanţei sale. Lucrul acesta este imposibil în absenţa talentului, oricât de mult s-ar aştepta de la nişte simpli meseriaşi cu aplicaţie în domeniu. Mutaţiile tematice şi stilistice nu e cazul să ne sperie. Dimpotrivă, apariţia lor periodică e de sperat şi trebuie aplaudată, ca indiciu al noului şi, nu în ultimul rând, ca dovadă certă că anticipaţia mai are viitor. Câtă vreme nu se rezumă la condiţia literaturii comerciale, care este repetiţia stereotipă, SF-ul sfidează la rândul său plafonarea, admiţând regula conform căreia creaţia înseamnă ieşire din rutină, autodepăşire, progres.

În ciuda unor scepticisme declarate, credem că anticipaţia românească va progresa. Nu prin elan continuu şi nu fără a fi nevoită să facă faţă periodic unor crize de creştere. Importante pentru fenomen, acestea din urmă devin neglijabile din unghiul de valorificare al istoriei literare, deoarece acumularea scrierilor remarcabile atenuează inevitabil conştiinţa momentelor de impas. Neîndoielnic, un anume aspect amatoricesc, grafoman şi paraliterar al genului se va întâlni şi de acum înainte în fanzine, în revistele de cultură care tolerează anticipaţia, în antologii. Despre inflaţie, despre o presupusă supraproducţie ca suport al mediocrităţii valorice se va vorbi însă, ca şi până azi, deplasat şi numai dintr-o necunoaştere a ceea ce înseamnă cu adevărat o astfel de situaţie acolo unde condiţiile economice şi culturale o permit, o chiar încurajează. La noi, e greu de crezut că se pot face averi din SF-ul comercial şi, probabil, cei ce ostenesc în acest regim vor fi încă multă vreme lipsiţi de suportul unei veritabile producţii în cascadă, încât, cu presiunea tirajelor editoriale, să poată răsturna în favoarea lor balanţa.

În ce priveşte viitorul, speranţele ni le punem în profesionalizarea deplină a celor mai tineri autori. Rărită dramatic, generaţia vârstnică pare să-şi fi consumat aproape integral forţa creatoare, sau măcar interesul pentru gen. Ea se rezumă, în mare, la cultivarea rutinată a amintirii propriilor sale merite, de altfel incontestabile. În cazuri fericite, cei încă activi şi-au mutat atenţia spre exegeza SF-ului, semn că refluxul creaţiei face loc gesturilor de erudiţie şi proiectelor interpretative. Cărţi noi mai sunt de aşteptat de la scriitorii – relativ puţini – din generaţia „mijlocie”. Nu şi surprize, fiindcă profilul lor e destul de bine fixat. Prin urmare, anticipaţia pe care o mai pot scrie va prefera să consolideze lucrul început, aşezându-se în tipare verificate. Deasupra „noului val” (generaţia ‘80) am întrezărit şi vedem în continuare proiecţia abstractă a unor necunoscute. Ceea ce am reţinut pentru fizionomia autorilor poate fi semnificativ, dar insuficient. În măsura în care frământările sociale de după Revoluţie nu-i vor fi deturnat cu totul spre obiective mai practice, evoluţia lor viitoare are destule şanse să amplifice, să corecteze, ori chiar să contrazică portretul iniţial, în profitul sau în paguba literaturii pe care o scriu. Cursa cea mai dinamică şi, poate, evoluţiile cu adevărat spectaculoase sunt de aşteptat de la reprezentanţii generaţiei ‘90. Prin ei, e de presupus că vor continua atât experienţele postmoderniste ale anticipaţiei, cât şi filonul ei tradiţional, suficient de rezistent şi tenace, cum am văzut, spre a marca peisajul genului şi de acum înainte. Oricum, elementele de noutate şi de surpriză care ar putea modifica, în timp, tabloul descris aici numai din această zonă în ebuliţie şi totodată în curs de sedimentare valorică trebuie să vină.

Avem o anticipaţie poate mai puţin speculativă, dar în orice caz mai literară decât a multor altora. În ciuda tuturor semnelor contrarii, literaritatea pare să fie o trăsătură fundamentală a SF-ului românesc. În sensul ei urmează să construim mai departe, dacă ţinem să ne implantăm în aria mondială a genului nu cu un chip împrumutat şi inform, gata să ia mimetic orice înfăţişare la modă, ci printr-un portret individualizat. Genurile apar în spaţii marginale, ca rezultat al unor experienţe distincte, ezitând apoi îndelung între tendinţe centrifuge şi centripete în raport cu literatura. Chiar dacă îl modelează în spiritul ei, nu e obligatoriu ca deplasarea spre literar să pulverizeze specificul genului. La rândul lor, nici conţinutul sau formele literaturii nu sunt imuabile. Din vreme în vreme, ele se revarsă asupra teritoriilor periferice, transformându-le şi asimilându-le. Dintr-un impuls profetic stimulat de natura subiectului, ne permitem riscul de a vedea anticipaţia şi literatura generală pe poziţii mult mai apropiate în viitor decât cele de azi. Trăsăturile uneia vor fi tot mai mult şi ale celeilalte.