N. STEINHARDT

MIRCEA OPRIȚĂ, DINCOACE DE SF

Orice examen al realității, spre a fi valabil și instructiv, se cade a fi făcut dintr-un punct de vedere exterior și superior acelei realități. Așa și procedeză eroul cărții lui Mircea Opriță (Cina cea mai lungă, Dacia, 1983), om cu pregătire științifică, obișnuit cu aplicarea metodelor care singure pot duce la rezultate concludente: el supune realitatea uneio cercetări deopotrivă necruțătoare și nepătimașă. O consideră oarcă  dinafară și oarecum de sus, din punct de vedere al desfășurării istorice de nu și mai detașat: din punctul de vedere al relativității cosmice și în orice caz al chibzuinței filosofilor care de mult cunosc omeneasca jinduire spre utopie și la fel de omeneasca ostilitate față de exigențele și extrapolările ei. Generat de mintea autorului a numeroase excelente romane și nuvele de SF, e și el un explorator atent și pe cât posibil neabsorbit în sistemul pe care dorește să-l aprecieze (să-l înțeleagă în primul rând) conform unui criteriu vecin (măcar) cu al observatorului aflat dincolo de marginile sistemului în cauză.

Două îmi par a fi, în cadrul explorării acesteia a unei lumi înconjurătoare, problemele fundamentale pe care a trebuit să le înfrunte eroul-cercetător: 1) cum să reziste continuelor atacuri insidioase ale mediului, multiplelor piedici și stăruitoarelor solicitări ale stupidității diseminate și mărunțișurilor iritante; 2) cum să confrunte mai riguros și mai explicit utopicul și neutopicul, altfel spus cum să deslușească mai neinfluențat de ecuații personale potrivnicia dintre utopie ca visare (închipuire) a intelectului și antiutopie ca mănunchi al forțelor ce pun în discuție putința de edificare a unei realități utopice. În Cina cea mai lungă oamenii suferă (adică sunt bolnavi) de utopie, ea dospește în ființa și ideația lor fără a fi transferată în viață; de unde și hipertrofia, acumularea, prefacerea ei în tumoare malignă. Între procesul ascuns al proliferării morfopatologice și sindromul tuturor deficiențelor și contradicțiilor vizibile e purtat războiul nevăzut, crâncena, difuza încăierare; de ea eroul cărții se apără și se îndepărtează prin ghidușie ori ironie (locțiitoare de anticorpi) și, simultan, prin stăruitoarea voință de a nu permite distanței dintre fenomenalitate și examinator să se micșoreze prea mult, în dauna menținerii stării sale de echilibru interior. S-ar zice că îi este perfect cunoscută maxima lui G. Santayana: centrul de greutate va să ni-l căutăm doar în noi, nu în lume.

Jocul utopicului și neutopicului (conviețuind, contrastând, cumpănindu-se, atacându-se, ispitindu-se) constituie în final criteriul de judecată și împlinește rolul „substanței provocatoare” folosită de biologi în analiza microscopică a țesuturilor. El deschide ochii autorului, datorită lui ies atât de bine în relief impuritățile și aberațiile. Reportajul pur și simplu mucalit ar fi lăsat în umbră esențele revelatorii, iar descrierea ar fi rămas vagă, teoretică, neconturată de amănunțimi. O implicare pasională de fiecare clipă și pas ar fi fost, în schimb, de natură a stârni dureri prea personal resimțite și prin urmare pierderea degajării neapărat necesare unei inspectări propice concluziilor drepte.

Ușoară nu-i treaba deloc. Chemările realității imediate sunt adeseori identice cu ale disperării, iar antagonismul utopie-antiutopie îmbrățișează forme stridente. Eroul, totuși, se stăpânește. Iritației nu-i acordă dreptul de a-i răpi zâmbetul, chiar atunci când spectacolul urzit de confruntarea utopiei cu adversarul ei devine sfâșietor. E, dintr-un început și până la capăt, prins între două șiruri de acțiunipe care le instigă cei doi monștri zămisliți din conviețuirea utopiei cu neutopicul: delațiunea și teroarea. Căci ce sunt oare lanțul Sf. Anton (scrisorelele amenințătoare strecurate în cutiuțele poștale ale locuitorilor urbei), pe de o parte, și repetatele stranii, vexatorii, neobosite investigații și agresări îndreptate contra lui Gusti Dejeu, prietenul naratorului, de nu forme ale denunțului ca fenomen endemic și ale opresiunii ca metodă preferată a psihofarmacopeei sociale prevestită de Huxley în Minunata lume nouă? Lor are a li se opune personajul central al Cinei, cimiliturilor puse de ele – ca altădată de Sfinx – e silit să le găsească o soluție, de vrea să scape slobod și să rămână neintoxicat de nevroze; în perimetrul făurit de liniile de înaltă tensiune pe care le-au statornicit e dator să-și păstreze calmul, obiectivitatea, capacitatea unei considerări realiste (și înveselită și patetică) a fazelor evoluției procesului utopic.

Caracteristica (și importanța) romanului se datorează tocmai faptului că testul utopie-antiutopie pătrunde (asemenea lanternei exploratorului) până în adâncurile semnificative ale cotidianului. Operația cognitivă și descrierea ulterioară nu stau sub semnul unic al observației amuzate ori îngrijorate. Tensiunea utopie-neutopie, antagonismul fundamental al întregii narațiuni, nu îngăduie o desfășurare epică așezată exclusiv în registrul scrisului fie sarcastic fie distant. Cel care vorbește e și el în cazan, acolo fierbe și el, de acolo își înalță ochii spre îndepărtatul firmament albastru, de acolo, de lângă imobilul-cazarmă înrobit hărmălaiei, sluțeniei și tămbălăului, jinduiește soția lui spre inaccesibila căsuță cu grădină din cartierul rezidențial, soi de castel kafkian. Dar simțul relativității istorice ori al proporțiilor cosmice deîndată restabilește echilibrul și reașază lucrurile la egală distanță de farsă și deznădejde. Jovialitatea, când duelul utopicului și al contrariului său devine aprig, știe să dobândească și ea un caracter grav, după cum și incursiunile celor două cumplite podghiazuri (delațiunea, teroarea) nu izbutesc a-l lipsi pe erou de iscusința întâmpinării lor cu stenica și mereu biruitoarea pricepere a românului de a înfrunta vicisitudinile și urgiile istoriei cu un subtil amestec psiho-behavioristic unde intră în părți cvasi egale dârzenia, bășcălia, jalea, nemirarea și încă ceva nenumit, tainic, indescifrabil și care, probabil, e însuși secretul unicității fenomenului.

Și ficțiunea lui Mircea Opriță – științifică ori epică – din ce în ce se consolidează mai cu temei în zodia aceasta a unei poziții complex-relativizante dar și stringent lucide care cred că e și a lui Swift. Cina, se vede bine, e scrisă de un specialist al SF care-i și cititor asiduu al lui Swift, al romanelor lui Voltaire, al încărcatelor cu sensuri opuse povestiri unde H.G. Wells a urmărit și el fluctuanta linie despărțitoare dintre utopie și antiutopie.

Pe linia aceasta a unor Swift, Voltaire, Wells (ori și Mark Twain) ne vine brusc (dar și foarte logic) înainte o pagină întru totul remarcabilă a Cinei, o pagină care constituie poate și cheia romanului-fabulă și-i lămurește sensul. Romancierul-autor de SF observă că toți romancierii ori nuveliștii de SF săvârșesc aceeași capitală eroare: trasând viitorul iau în considerație numai inteligența și valorile pozitive ale ființei gânditoare. Prin anticipație zăresc o supracivilizație, o supratehnicitate, o suprainteligență, un supraom înzestrat cu imense calități. Dar cu prostia ce fac? Cu această și ea formidabilă putere a firii și a societății omenești? (Ori și cu invidia, cu vrajba, cu meschinăria, cu bănuiala, cu celelalte trăsături înscrise în urzeala prototipului?) O pierd cu totul din vedere, o nesocotesc de parcă nu aduce în scenă o realitate deloc mai puțin consistentă și primejdioasă decât turpitudinea, răutatea, dușmănia. De fapt ea „nu este decât antonimul dialectic al inteligenței, termenul de contrast în lipsa căruia nici valoarea inteligenței nu s-ar putea revela”. Și Mircea Opriță prevestește, paralel cu supracivilizația, o supraprostie. Și exclamă: „Există loc și pentru proști în Utopia!”, trăgând deșteapta și inevitabila concluzie: „Iată ce ar trebui să înțeleagă puriștii inteligenței, care vor neapărat să ne facă să credem că în viitorul omului se va eterniza exclusiv spiritul lui Prospero și în nici un caz sminteala nătângă a lui Caliban.”

În lumina realismului acestuia psihologic și a clarviziunii acesteia cerebrale, întreaga povestire se îmbogățește cu perspective și înțelesuri noi. Își dezvăluie adâncimea inițial tăinuită (poate) de aparentul badinaj reportericesc. A! nu, Mircea Opriță nu-i un simplu umorist comod, un exeget acru-dulce al vieții urbane cotidiene asupra căreia apasă întregul blestem al aglomerației, promiscuității și uniformizării (fără a uita prostia și toate celelalte suprasecreții mai sus menționate). E un analist hotărât a nu se da lesne în vileag, a mânui firele cu multă discreție, a concede marionetelor sale cât mai deplină libertate, însă capabil, când voiește, să formuleze adevăruri ineluctabile și să le exprime răspicat. Spre satisfacția iubitorilor de prorociri complete și de realitate nesulemenită; spre confuzia, rușinarea și amuțirea profesioniștilor unui optimism nerod, orbilor de bună voie și căutătorilor în stele care nu iau aminte la gropile din fața lor, deși de multe ori ei înșiși lor și le-au săpat.

Nu cumva istoria omenirii, după citirea Cinei celei mai lungi, ni se arată ca neostoita luptă dintre inteligență și prostie și nu cumva capătul în acest proces evolutiv atârnă de putința infirmării amarnicei constatări a unui gânditor politic european: „Ce păcat că puterile cerești care au pus o limită inteligenței omului nu au pus o limită și prostiei aceluiași”? Ori și de tăria încrederii în posibilitatea omului de a rezista agresiunilor absurdului ridicând împotrivă-le sănătatea sa mintală, aceea care, după spus unui scriitor englez contemporan, și el demitizant de utopii, nu se pierde atâta vreme cât suntem în stare a proclama că doi ori doi fac patru?

Romanul lui Mircea Opriță – din categoria celor îndeobște utile dezvoltării conștiinței etice a tineriloor și a vârstnicilor și deprinderii unei sesizări mature a realității – mkai dă glas și unei alte aspirații citadine a veacului al douăzecilea: evadării din însăși condiția de viață înăsprită proprie orașelor cu imobile-dormitoare, cu indivizi modelați pe măsura habitatului și cu funcționalități structurale de genul scrisorelelor cominatorii lansate în numele SF. Anton sau investigațiilor întreprinse împotriva bietului nevinovat Gusti Dejeu. Aspirația aceasta, poetică să-i zicem, o rezumă în versuri ce se potrivesc a fi încheierea naturală a Cinei celei mai lungi – Dumitru Ilinca Istrate: „Nu înțeleg de ce în fiecare zi/ trebuie să-mi reamintiți că sunt om/ câtă vreme simt o dorință nebună/ de a da din aripi”.

În Familia, nr. 6 din iunie 1987. Reluare în N. Steindhardt, Monologul polifonic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 193-197.