Mircea Opriţă, fragmente din
Anticipaţia românească
Ediţia a doua, Editura Viitorul Românesc,
Bucureşti, 2003

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÂI

Cartea aceasta nu ilustrează complexe culturale. E bine s-o spunem decis, spre a elimina suspiciuni explicabile, dar aici neîntemeiate. Literatura cunoscută sub numele de science-fiction, ficţiune ştiinţifică, anticipaţie, ştiinţifico-fantastic etc. – „pseudonime” inocente ale unuia şi aceluiaşi obiect, invitând spiritul la o mereu reluată operaţie de testare terminologică, în care numai timpul, totuşi, are şansa de a emite opţiunile durabile – această literatură este şi azi înconjurată de atâtea prejudecăţi, încât a scrie despre ea devine, pentru mulţi, sinonim cu un gest polemic: scrii fie partizan, cu îndârjire ofensată, fie de pe poziţiile dispreţuitoare ale denigratorului. Asemenea gesturi au fost şi vor mai fi. Dar nu de la ele e de aşteptat să vină contribuţiile cu adevărat importante pentru domeniu. Când unui set de anume automatisme critice îi opunem alt tip de prejudecăţi, într-un climat de vădită tulburare sentimentală şi de confuzie valorică, reala cunoaştere a problemelor „litigioase” câştigă prea puţin.

Fenomen recent şi de extracţie marginală, anticipaţia a crescut în frustrări, cu neta impresie că suferea umilinţele nemeritate ale Cenuşăresei. Printre firimiturile căzute de la masa privilegiaţilor, a întreţinut în secret acelaşi vis „revanşard”, constând în a răzbi spectaculos la lumină, într-o deplină recunoaştere a calităţilor sale umbrite ori negate. În absenţa unui miracol izbăvitor de felul comodelor rezolvări folclorice, era firesc ca tensiunea aşteptărilor sale înşelate să se îndrepte spre un prag conflictual situat între nişte legitime aspiraţii generice şi rezistenţa la ele a literaturii tradiţionale. Dinaintea unei instanţe superioare, de fiecare parte s-ar înregistra argumente demne de luat în seamă. SF-ul mizează pe probe de natură psihologică, asumându-şi bilanţurile avantajoase ale sociologiei. Înnoirile tematice şi motivice pe care le aduce ar proveni din zonele cele mai „fierbinţi” ale frământatei lumi contemporane; ele impun conştientizarea viitorului, aşadar răspund – şi corespund – perfect spiritului modern. Constatat statistic, interesul cititorului pentru gen ar fi şi el dovada unei schimbări de mentalitate culturală de care anticipaţia ştie să profite mai mult decât alte forme de literatură. Şi aşa mai departe. Dar adecvarea psihologică şi succesul publicistic consecutiv nu constituie argumente hotărâtoare în istoria literaturii. De partea sa, curentul literar principal (literatura „generală”, main stream în terminologia americanizantă a genului SF) acumulează, spre a sancţiona „disidenţa” ireverenţioasă şi chiar agresivă a anticipaţiei, etichete ingrate ca: paraliteratură, Trivialliteratur, cultură populară, maculatură de consum. Toate acestea conduc la imaginea unui gen iremediabil minor, sortit marginalizării perpetue. Sedusă de complicaţia tehnologică, anticipaţia ar fi deci inevitabil restanţieră, dacă nu chiar dovedit neputincioasă, în explorarea vreunei dimensiuni sufleteşti. Cu un unghi de cuprindere „astronomic”, ea vizează întreaga specie umană, operând aşadar cu arhetipuri, nu cu personaje concrete, individualizate, de cuvenita complexitate spirituală şi afectivă. În sfârşit, dintre pretextele polemicii nu vor lipsi învinuirea SF-ului de infirmitate estetică şi, în replică, pretenţia anticipaţiei de a fi, în timpurile noastre, singura literatură „vie”, citibilă, demnă de interes.

Evident, argumentele se cuvine să fie rediscutate departe de orice vrajbă stingheritoare. Se va vedea astfel că adevărul unora rămâne intact în ciuda strategiilor improvizate spre a-l demola, pe când conţinutul altor aserţiuni are de suferit substanţiale redimensionări după impactul cu realitatea faptelor analizate. Multe judecăţi emise până acum, din interiorul genului sau din afara lui, sunt exagerate. În cazuri extreme, de pe poziţiile literaturii tradiţionale SF-ul poate fi suspectat de megalomanie, el însuşi având de altfel toate motivele să reproşeze comentariilor ce i se rezervă o flagrantă incompetenţă: dacă limitele gustului sau rigiditatea instrumentarului critic sunt oarecum de înţeles, a te pronunţa despre gen într-o neîndoielnică ignorare a textelor sale rămâne totuşi o performanţă mai greu de acceptat. O explicaţie justă a faptului că anticipaţia s-a retras – uneori cu aroganţă ostentativă, e adevărat – într-o lume a ei, asumându-şi o particulară, dar nu întotdeauna dezavantajoasă „condiţie a ghetoului”, va fi obligată să ţină seama în egală măsură de limite proprii genului şi de forţa repulsivă a prejudecăţilor ce-i barează acestuia înaintarea.

Deloc neglijabile, acestea din urmă se înşiră, într-o creştere gradată, între zeflemeaua comentatorului de ocazie, pentru care literatura de tip SF se reduce la subiectul senzaţional al farfuriilor zburătoare, şi unele idei mai generale. Ele devin extrem de păgubitoare când pun, de pildă, sub semnul îndoielii probleme vitale ale genului, cum ar fi legitimitatea sa pe teren românesc. Servită într-un ambalaj teoretic improvizat, o asemenea eroare pleacă de la ipoteza că literatura română, fundamental realistă, n-ar avea loc şi pentru ficţiunile anticipative. Cultivând prioritar „implicarea socială” în dauna tendinţelor „evazioniste”, literatura aceasta ar întrezări în SF un fenomen extraneu, un import pripit, cu valoare de simplă curiozitate. Grefat artificial, el ar fi prin urmare respins mai devreme sau mai târziu, întrucât nu asigură perspectiva unei colaborări organice cu restul. Obiecţii de felul acestora ne trimit prompt gândul spre o mai veche opinie prefabricată, între timp căzută în deplin ridicol: mult circulata suspiciune la adresa vocaţiei pentru fantastic a scriitorului român. Unor stângace conceptualizări ale „diletantismului” irevocabil din fantasticul românesc, exegeza domeniului le-a dat între timp cuvenita replică anihilatoare. Un întreg corpus de povestiri, nuvele şi romane fantastice, de a căror existenţă literatura generală nu mai poate face abstracţie, va reliefa contribuţia remarcabilă a scriitorilor noştri la edificarea genului cândva suspectat. De la Caragiale, Creangă şi Slavici la Ştefan Bănulescu şi A. E. Baconsky, de la Minulescu şi Gala Galaction la Ion Vinea, de la Pavel Dan şi V. Voiculescu la Vladimir Colin (cel din Pentagrama şi Un peşte invizibil), nume importante au ilustrat fantasticul, demonstrând cu totul altceva decât se aştepta să furnizeze, ca dovezi în sprijinul său, ipoteza pomenitului caracter „refractar” al literaturii române.

Istoria tinde să se repete şi în ce priveşte anticipaţia. Impresia unora era – şi mai este încă – aceea că genul adună, într-un fel de paradis al grafomanilor, numai condeie eşuate în alte întreprinderi. La o panoramare obiectivă a domeniului, se va descoperi că lucrurile stau în bună măsură altfel. Sensibilă la tot ce a însemnat în perimetrul său experienţă modernă, literatura română are, fără îndoială, un compartiment rezervat şi pentru experienţa SF. Ca şi în cazul fantasticului, un număr de scriitori de autentică vocaţie au migrat spre anticipaţie. Fascinaţi de resursele universului descoperit, ei s-au fixat temeinic pe noile coordonate. Alţii, mai mulţi decât s-ar crede, le-au intersectat sporadic, dintr-o curiozitate pasageră. Urmele lor există, răzleţite, pierdute câteodată în hăţişul altor preocupări. Redescoperite, adunate laolaltă, ele imprimă anticipaţiei româneşti un caracter aparte – de profesionalitate în sens literar, nu într-unul strict generic. O observaţie rămâne totuşi posibilă: dacă în fantastic contribuţia „numelor mari” s-a materializat nu de puţine ori în scrieri fundamentale, în SF ea atinge frecvent, comparativ, cote mai modeste. Aceiaşi oameni, când lucrează cu uneltele anticipaţiei, produc mai degrabă exerciţii literare şi parodii decât opere de vârf. Aici, însă, rămâne să mai discutăm dacă impasul valoric ţine realmente de o rezistenţă structurală a genului însuşi, ori dacă nu cumva e vorba de un viciu de mentalitate profesională, conducând la abordarea relaxată, superficială, în tonuri distractiv-jucăuşe, a unui material fie rebel, fie vag cunoscut. Fiindcă, pe de altă parte, există şi exemple de scriitori importanţi care, „musafiri” în SF, au lăsat o amprentă memorabilă asupra genului. I-au intuit specificul, i-au folosit rezervele de creativitate.

Procentul remarcabil în care se exprimă, la noi, prezenţa scriitorului profesionist în destinele literaturii de anticipaţie îi conferă acesteia din urmă o notă distinctivă faţă de alte arii ale genului SF. Trăsătura se răsfrânge şi asupra mecanismului propriu, de autoregenerare a anticipaţiei. Ca pretutindeni, şi în spaţiul românesc o mare parte din lucrări provin de la autori formaţi pe terenul literaturii SF şi în cultul ei. A discuta despre fan ca despre un simplu amator de anticipaţie este însă greşit; amatorii sunt mulţi, fanii autentici sunt infinit mai puţini şi mai legaţi de creaţie. Chiar dacă nu în toate cazurile sugestia etimologică a cuvântului („fanatic”) acoperă exact, în cazul lor, o realitate. Ei întreţin, bineînţeles, aspectul cenaclier al genului, supunându-se tentantelor servituţi prin care o grupare constituită pe baza simpatiei pentru SF diferă de oricare alt cenaclu literar în suficientă măsură încât particularităţile ivite să poată fi descrise, cu o argumentaţie convingătoare, de către sociologul culturii. Şi totuşi: odată scăpat din vârtejul tulbure al veleităţilor, fanul talentat este un scriitor în devenire, cu o reală perspectivă a profesionalizării în faţă. Nu altfel se petrec lucrurile, până la un punct, cu indiferent ce tânăr aspirant la creaţie. E drept însă că fanul, chiar ajuns în situaţia de profesionist al genului (de publicist specializat, cu alte cuvinte), se poate menţine deliberat pe o orbită fără tangenţă cu literatura. În condiţiile unei supraabundenţe editoriale, cu cerere imensă şi ofertă strict subordonată convenţiilor imprimate de sistemul pieţei, el va fi chiar tentat să se manifeste ca producător de literatură comercială: va compune după reţete uzitate, îmbrăţişând lejer seria largă în detrimentul oricărei aspiraţii spre unicat. Idealul estetic şi alte exigenţe „prea” intelectuale vor fi lăsate să funcţioneze în spaţiul de creaţie controlat de aşa-zisul main stream. Dincoace, sedus de avantajele unei producţii răspândite în avalanşă, autorul comun va osteni tenace, fără complexe datorate metodologiei, fără îndoieli legate de valoarea literară sau de stil. Va respecta însă fidel şi chiar cu o versată abilitate clişeele de succes ale anticipaţiei, „plusând” pe factorul specificităţii generice şi refugiindu-se senin în orgoliul actului paraliterar.

SF-ul românesc este însă mai puţin darnic cu amatorii de scrieri comerciale. În loc să-şi desfăşoare imaginaţia într-o diluată revărsare de tip fluvial, autorul are de învăţat mai curând regulile parcimoniei. Avantajul de a compune în regim paraliterar devine cu totul iluzoriu în absenţa recompenselor presupuse de producţia masivă, serializată. Descurajarea nu merge totuşi până acolo încât să putem eventual aplauda deplina suprimare a anticipaţiei pedestre, constrânsă la mereu aceleaşi manevre ritualice printr-o arenă cu orizont limitat. O şcoală a literaturii are totuşi mai mari şanse să dea roade în mediul cenaclier când nu e insistent bruiată de mirajul unei confortabile lansări pe toboganul extraliterar. Aici trebuie văzut unul dintre motivele pentru care, la noi, mişcarea „separatistă” a fandomului s-a dovedit mai puţin tenace, iar în final mai puţin eficientă decât pe meridianele masiv producătoare de SF. Când vorbesc de clasicul „ghetou” al genului, avem impresia că fanii se alintă, într-un răsfăţ al terminologiei consacrate, care mai rar îi priveşte direct. Astfel, contaminat cu germenii literaturii „din afară”, dar şi elaborându-şi-i pe cale proprie, „din interior”, genul ne oferă astăzi posibilitatea de a-i contempla o imagine complexă, eliberată în mare măsură de locurile comune care o deformau. Ceea ce nu poate să surprindă, în fond, decât pe necunoscător. Semne au apărut cu ani buni în urmă, de vreme ce încă în l976 La grande encyclopédie Larousse, stabilind merite caracteristice pentru diverse arii ale anticipaţiei, aprecia SF-ul românesc drept cel mai fertil în explorarea estetică a temelor sale (vol. l8, p. l09l4).

Studiul de faţă şi-a propus să contureze un capitol de istorie literară. Unghiul din care se cercetează materia genului este al profesionistului literaturii. Nu vom descrie la modul narativ şi sentimental-memorialistic istoria unor cenacluri, a unor reviste de profil. Nu vom pretinde nimănui să lăcrimeze nostalgic, după exemplul lui Alva Rogers din A Requiem for Astounding, pe paginile îngălbenite ale vreunei publicaţii semilegendare. Ne interesează prea puţin, deocamdată, expozeul empiric, informaţiile sustrase cu ochi pânditor din culisele creaţiei, amănuntele din jurul aventurii redacţionale a cutărei proze de succes şi, în general, tot ce ţine de exaltarea autorilor în chip de vedete cinematografice. Nu facem din evoluţia anticipaţiei româneşti poveste ieftină, „biografie romanţată”. Atâtea câte sunt, performanţele literare ale genului justifică o abordare serioasă, pe teren estetic. Faptelor culturale din periferia actului creator le preferăm o analiză la obiect a rezultatului efectiv. Dedicată textelor şi autorilor, cartea aceasta prezintă o dinamică a unui proces literar, cedând altora savoarea elementelor de factologie senzaţională din care se mai alimentează uneori memoria genului, după ce iniţial vor fi servit creaţiei drept suport efemer.

O viziune teoretică a SF-ului, ca gen, se află îndărătul analizelor ce urmează. Profilul volumului este însă de natură s-o facă mai degrabă inaparentă, decât s-o sublinieze ostentativ. Însăşi viziunea aceasta, alunecată dincolo de cadrele convenţionale ale teoretizărilor mai vechi, ne împiedică să discutăm anticipaţia într-un perimetru relativ independent de literatura tradiţională. Ne îndepărtăm astfel, automat, de opiniile în domeniu şi de maniera comentariului istoric ale unor Sam Moskowitz sau Jacques Sadoul. Organizând materialul într-o succesiune de tablouri semnificative, n-am exclus totuşi faptul că şi SF-ul românesc are o componentă paraliterară. Una din rădăcinile sale se scufundă în tradiţiile maculaturii de consum „popular”, nu însă atât de adânc pe cât o face genul în aria sa anglo-saxonă, reclamându-se uneori exclusiv de la moştenirea dubioasă a producţiilor vulgare (dime novels) din secolul al XIX-lea. Pe de altă parte, la noi, o rădăcină categoric literară a anticipaţiei este mai uşor de pus în evidenţă. Atât operaţia de preluare critică a textelor merituoase, cât şi respingerea celor demne de un asemenea tratament, ne-a convenit, prin urmare, să le executăm de pe poziţia literaturii. Nu fără o anume receptivitate la sunetul fundamental al genului, totuşi, şi doar după o atentă testare a virtuţilor scriiturii într-un apreciabil număr de lucrări, în marea lor majoritate ignorate de mulţi.

Aici e locul unei precizări: întrucât abia de puţină vreme scrierile noastre de anticipaţie încep să fie tratate cu un relativ interes de către foiletonistul profesionist, putem vorbi, în ce le priveşte pe multe dintre ele, de o defectuoasă funcţionare a criticii de întâmpinare. Dacă lăsăm deoparte numeroasele articole teoretice, ori pur polemice, în economia cărora textele de SF figurează adesea cu un minim rol ilustrativ, recenziile cu adevărat utile rămân puţine. Multe comentarii sunt marginale, adnotări marcate de amprentele amatorismului, simple impresii de lectură superficială, ieşite dintr-un amuzant duel al gesturilor de bunăvoinţă cu intenţiile premeditat negatoare. Astfel că în special lucrările mai vechi, dar şi o bună cantitate din cele recente s-au produs în conul de umbră al literaturii, învăluite fugar în priviri distante, când nu ignorate de-a binelea. Or, nimic nu poate fi respins cu seninătate şi nici valorificat eficient înainte de a fi cunoscut. Am eliminat deci fără ezitare procedeul păgubitor al caracterizărilor în bloc. Am găsit justificat un plus de insistenţă în descrierea suprafeţelor cercetate sau în evaluarea materialului întâlnit – ceea ce n-ar mai fi fost necesar dacă această sinteză se putea dispensa de sarcinile neexecutate la timp ale criticii de întâmpinare. Cât despre unele recenzii ocazionale, năpădite de volbură laudativă în aşa măsură încât îşi scufundă obiectul sub povara amăgitoare a plăcutelor erori, le-am îndepărtat de la bun început dintre modelele criticii noastre. Ţinta acesteia este o judecată înţelegătoare dar lipsită de menajamente, intens valorificatoare, dar dreaptă, severă când e cazul, dintr-o profundă convingere că şi aici, unde se angajează destinele literaturii de tip SF, pentru un critic onest importantă rămâne relaţia cu textele, nu cu autorii lor.

Fără să exagerăm în jurul subiectului, ar fi nedrept să nu pomenim dificultăţile întâmpinate. Bibliografia domeniului este încă atât de dispersată şi „ascunsă”, încât ne vine să credem că multă lume apreciază sensibil eronat, în minus, dimensiunile suprafeţei, ca şi cotele valorice ale genului. Alte obstacole se ridică din însăşi metoda – nu tocmai cea mai comodă, însă profitabilă pentru o perspectivă axiologică asupra anticipaţiei româneşti – pe care ne-am ales-o spre a discuta materialul. În fine, o dificultate importantă provine din lipsa precedentelor unei asemenea sinteze ample, interesată să treacă printr-un filtru critic întreaga producţie SF românească, de la primele ei manifestări notabile şi până azi. Dacă studii privitoare la un autor sau altul, la o problemă sau alta au mai apărut, dacă unele articole conţin în eboşă o reprezentare (inevitabil redusă la scară) a fenomenului evolutiv suferit de gen în timp, cartea aceasta îşi asumă răspunderi sporite. Ele ţin de mai larga deschidere a explorărilor sale şi de „subiectivitatea” interpretărilor pe care şi-a dorit să le propună, uneori pe un teren critic virgin.

Am avut intenţia – probabil exagerată – de a da un tablou complet al domeniului aflat în discuţie. Prin forţa lucrurilor, el încă nu poate fi unul exhaustiv, aşa că lasă deschisă eventualitatea unor perfecţionări viitoare. Acestea credem că nu vor schimba, totuşi, liniile esenţiale ale unui proces descris aici şi nici imaginea momentului de demnitate pe care îl trăieşte, astăzi, SF-ul românesc.