Mircea Oprita

ALCHIMISTUL

1

Constantin Nazat ar fi avut motive să se considere un om realizat şi să fie mulţumit de sine, de poziţia ocupată în societatea românească a anului 2005, de calitatea sa de VIP înscris în listele oficiale. La cincizeci de ani abia împliniţi, strânsese o avere considerabilă. Laboratoarele i se răspândeau peste tot: de curând deschisese alte două, în Bistriţa şi la Galaţi, iar dacă ajuta Dumnezeu şi-i ieşeau aranjamentele, trăgea nădejde să-şi extindă afacerea la Pesta şi poate chiar la Jena, unde avea să se confrunte direct cu concurenţa cea mai acerbă. Pe plan personal, cocoşelul îi dădea rar rateuri şi nu se putea plânge nici de lipsa curtezanelor, pe care le recruta cu uşurinţă fie din marile hoteluri, în timpul deplasărilor în interes de afaceri prin ţară, fie dintre adeptele sectei de meditaţie cosmică pe care o iniţiase cu cincisprezece ani în urmă, la scurtă vreme după ce Niki Iorgulescu, Marele Tiran, Marele Analfabet şi Marele Frânar al secolului XX fusese împuşcat.

Şi totuşi, trăia acut o stare de nemulţumire difuză, un fel de silă şi suspiciune cu care se trezea tot mai des privind lumea, de parcă lumea ar fi avut mereu ceva cu el. Mai bine zis, împotriva lui. Sila asta îl cuprindea uneori chiar şi în momente apreciate altădată drept plăcute, bunăoară când îşi chema directorul administrativ şi contabilii în biroul plin de mobilier greu şi de prostioare scumpe, iar aceia frunzăreau grăbiţi dosarele cu socoteli ale firmei pe luna abia încheiată. Erau dosarele veritabile, cele pe care la capătul şedinţei de lucru le prelua el însuşi, încuindu-le în seiful secret. Alte mape, cu cifre destinate fiscului, rămâneau pe mai departe la vedere, servind pentru rapoartele anuale şi, eventual, pentru nişte lejere impozitări. Profitul real era în creştere, dar parcă nu sporea pe măsura aşteptărilor lui, iar mai vechiul sentiment că undeva, cineva îl fură devenise din ce în ce mai puternic. Încă nu-şi dădea seama ce se întâmpla cu adevărat, dar era sigur că, îndată ce va descoperi „dedesubturile”, aveau să cadă câteva capete. „La toate capetele ăstea o să le dau câte un picior în cur!” hotărâse în limbajul său frust şi energic, cu ochii ţintă la cheliile transpirate ale angajaţilor, care intuiau difuz pericolul şi transpirau şi mai abundent.

Mai erau apoi ceilalţi trădători, partenerii de afaceri şi de coaliţii politice, nişte jigodii ordinare, care-l pipăiau fără ruşine pe la buzunare, preocupaţi doar să smulgă pentru folosul propriu cât mai mult din ce strângea el. Până şi Casa Regală, deşi îşi pusese mari speranţe în ea şi pompase destul în vistieria ei fără fund, se făcea că uită de decoraţia pe care el, unul, avea sentimentul că o cumpărase de mult: Crucea de Merit în rang de Mare Cavaler. Ducea tratativele prin şambelanul regal Năstase Ernest Urdăreanu, căruia îi şi spusese la o recepţie: „Bă, te credeam prieten, da’ tu nu eşti decât un ţucălar cu ştaif, mă tot porţi cu vraja. Cât să-ţi mai tot dau?” Cică Majestatea Sa n-avea timp să semneze decretul. Ba era plecat la Sinaia, ba în vizită neoficială la Paris, la Ludovic al XIX-lea, pentru nişte credite în franci noi, de care ţara are urgentă nevoie. Sau pentru tratative secrete vizând bunul măritiş al prinţesei mezine, să nu rămână neamul fără moştenitori. Trucuri şi iar trucuri! Constantin Nazat nu contesta că motivele acelea puteau fi şi reale, că altfel n-ar fi scris ziarele – Albina de ambe sexe şi Evenimentul de toate zilele, din care citea mai ales pagina despre bordeluri şi alte picanterii plăcute pentru sufletul obosit. Dar ce aveau, oare, învârtelile regale cu decoraţia pe care o râvnea el?

Peste acestea toate, mai era şi fireasca teamă de faliment. Firma lui se specializase în producţia de diamante artificiale, ceea ce se dovedise, cel puţin în ultimii doi ani, un lucru inspirat. Cretinul şi umflatul de Mitrea, care într-o vreme umplea presa cu declaraţii de îmbuibat, se băgase numai în producţia de aur alchimic. Inflaţia în domeniu îi ruinase şi averea, şi imaginea publică, încât acum nemernicii de reporteri îl mai căutau doar prin uşile tribunalelor, sâcâindu-l cu întrebări obraznice, de parcă omul ajuns în năpastă n-ar fi fost destul de necăjit şi fără ele! Dar, la urma urmei, fiecare cu vrabia mă-sii, conchidea scurt Costică Nazat, alungând din minte suferinţele altora şi revenind la problemele sale.

Tocmai primise un raport de la firma de detectivi particulari „Muşat & Muşatinii”, pe care o angajase să-i supravegheze cercurile de meditaţie cosmică. De acestea nu se mai putea ocupa direct, deşi le întemeiase îndată după moartea lui Iorgulescu, când venise în sfârşit vremea să poată face cine ce voia. Atunci i se păruse că din afacerea cu paranormalul se putea câştiga mai mult decât din producţia cuptoarelor de diamante, exploatate iniţial în ascuns, dar pe care le scosese la lumină şi le aruncase pe piaţa Bursei în aceleaşi vremuri de „transformări fundamentale”. Ăştia erau termenii folosiţi în toate comunicatele partidelor, ba chiar şi în cele aristocratice, ale Casei Regale restaurate. Surprins de uşurinţa cu care mania grupurilor de meditaţie prindea la publicul aflat în totală derută, Constantin Nazat investise bani şi energie în afacere, iar o vreme se amăgise cu gândul că postura de guru putea fi ţinta adevărată şi dorinţa maximă a vieţii lui. Din fericire, înţelesese la timp că limbajul lui cam ţărănist nu plăcea tuturor plătitorilor interesaţi de integrarea sufletelor lor în spaţiul absolut, aşa că îşi angajase intermediari şi urmărea din umbră evoluţia situaţiei.

Unuia, Bivolaru, îi spusese clar, încă de la prima întâlnire: „Bă, puţă de oaie, te angajez pe post de guru, chiar dacă ai mutra asta dubioasă, de intelectual cu ochelari. Da’ o să stau cu binoclu’ pe tine şi să nu dea Belzebutu’ alchimiei să te prind cu mişmaşuri! Nu uita să-mi trimiţi şi mie câte o adeptă de asta, de-a ta, căreia îi faci pase terapeutice, că vreau să-i fac pase şi eu.” Ce-i drept, guru se ţinuse de cuvânt şi livrase marfa de câte ori îi ceruse Nazat. Numai că acum detectivii muşatini îi semnalau faptul că Bivolaru jumulea nu numai domniţele împătimite de meditaţia cosmică avansată, ci şi încasările acelei secte în continuă expansiune. Raportul emitea şi ipoteza că guru se pregătea s-o „tundă” în Suedia, de unde putea să dea cu tifla întreg Regatului României. Cunoscută pentru tradiţiile sale liberale, republica suedeză n-ar fi plecat urechea la o cerere de extrădare, nici măcar dacă intervenţia s-ar fi făcut din partea Majestăţii Sale Grigore Carol III personal.

2

Pe cât sunt verile de fierbinţi şi nesuferite, pe atât sunt de nesuferite şi iernile Bucureştiului, mai ales când dau semne că încep în noiembrie şi se termină la Paşti. În dimineaţa aceea cu vânt subţire, care îndemna la caftan de blană şi căciulă, cerul sur plesnise pe neaşteptate şi revărsa în vârtejuri, peste acoperişurile de ţiglă, primii fulgi din an. Pe când grăjdarii îi scoteau în curtea vilei droşca de serviciu, trasă de doi cai rotaţi, cu nările aburinde, Constantin Nazat aştepta posomorât la uşa dinspre terasă. În spatele său, valetul ţinea pregătită mapa de piele neagră, cu terfeloagele pe care stăpânul le căra de obicei cu el. Nimeni nu putea şti exact ce anume era acolo, uneori nici chiar purtătorul lor autorizat, decât atunci când strecura printre hârtii o sticlă de pălincă ardelenească, s-o aibă la îndemână pentru când era de semnat vreo înţelegere de afaceri. Acum, de pildă, chiar putea fi vorba de aşa ceva, fiindcă mesagerul venit ca un bolid de la atelierul din Calea Griviţei îi vorbise de un neamţ care trăsese direct acolo şi nu ştia nimeni ce voia, decât că întreba de „Herr Nazat”.

– De ce n-aţi înhămat şi surul? întrebă Constantin Nazat nemulţumit, iar grăjdarul-şef se grăbi să spună că preferatul domnului patron şchioapătă de un picior.

Nazat se enervă de-a binelea.

– Mă, derbedeilor, de asta vă plătesc? De asta vă ţin ca pe nişte păduchi în jurul meu, de-mi pustiiţi cămările şi nu vă mai satură naiba de pretenţii bolborosite cu ochi lăcrămoşi şi cu săru’ mâna? Ce i-aţi făcut de şchioapătă? Nu v-am tot spus să băgaţi de seamă la gropile de pe stradă, că primaru’ de acum al Capitalei nu-i mai bun ca ăla de dinaintea lui? Că nu ştie ăştia decât să promită că dă şi că repară, şi dacă-i de la liberali, şi dacă-i de la conservatorii lu’ Peşte…

O mai ţinu o vreme în mormăieli bruftuluitoare, răstimp în care grăjdarii afişau o umilinţă exagerată, apoi se repeziră să-l apuce de subsuori şi să-l salte în trăsură. Cu uniforma lui albastră, de general înfiretat, vizitiul îşi luă cu demnitate locul în faţă şi plesni plin de importanţă din bici. Caii se smuciră, iar trăsura îşi hurui roţile pe pavajul aleii, ieşind prin porţile aurite ale domeniului, pentru ca imediat oamenii de pază să le zăvorască în urmă. Doi bodyguarzi apucaseră să sară sprinteni la spatele trăsurii, de-o parte şi de alta a reclamei pictate cu migală: „Atelierele Nazat. Diamante pentru toate pungile”. Cuvintele roşii încadrau imaginea unei retorte prevăzute cu spirală, care putea fi la fel de bine reclama unei distilerii de alcool.

În ciuda vremii mizerabile, străzile erau destul de aglomerate şi în câteva rânduri trebuiră să aştepte până când nişte atelaje, prea zorite să traverseze intersecţiile, aveau să se descurce din „dopurile” de circulaţie pe care tot ele le creaseră. Bineînţeles că incidentele nu puteau fi rezolvate fără ţipete şi înjurături – tradiţie locală – fiindcă vizitiii în cauză refuzau să-şi recunoască vreo vină proprie şi se acuzau reciproc. Iar în Piaţa Romană, unde agenţii de poliţie catadixiseră să iasă totuşi la vedere, Nazat avu de aşteptat până când doi dintre ei, scuturându-şi nervos coifurile cu pene, sfârşiră de aplicat amenzi în serie, chiar şi unor pietoni adunaţi să caşte gura la incident.

Pe Bulevardul Ortodoxiei Române, trăsura trecu pe lângă Grajdurile „Smith and Morisson”, de unde tocmai se scoteau încărcăturile cu bălegarul scremut peste noapte de cei cinci mii de cai ai societăţii. Putoarea specifică îţi sucea nasul; un rău necesar, la urma urmelor, fiindcă fără acest serviciu public Bucureştiul ar fi fost pur şi simplu paralizat. În capătul celălalt al bulevardului, Grajdurile Galatasaray – cu numai două mii de cai, dar de rasă arabă – puţeau tot atât de tare, însă existenţa lor era o dovadă că investitorii străini nu ezitau să-şi facă simţită prezenţa în România anului 2005, ba dimpotrivă, Est şi Vest acţionau în strânsă şi concurentă colaborare.

Curând, droşca trecu pe lângă Gara de Nord, clădire masivă şi cenuşie, una din ctitoriile răposatului Niki Iorgulescu, cel care – oricât l-ar fi criticat profitorii morţii lui violente, inclusiv şambelanul regal Năstase Ernest Urdăreanu, prietenul şi totodată neprietenul lui Costică Nazat – lăsase totuşi câteva urme vizibile chiar şi de pe Lună (în caz că ar fi oameni pe acolo): Casa Poporului, Canalul Ţării, Gara de Nord. Din perimetrul acesteia din urmă ieşeau cele două linii de cale ferată, una spre Europa, alta spre est, la Marea Neagră şi Orient. Linii pe care gâfâiau năduşit, o dată pe săptămână, minunile tehnicii moderne, recent inventate: locomotive cu abur, trăgând în urma lor platforme de marfă, combinate cu nişte vagoane micuţe, cochete, ca nişte bijuterii.

Constantin Nazat nu avu răgaz să admire monumentala construcţie, fiindcă exact în intervalul când trăsura cotea pe Calea Griviţei se produse o învălmăşeală şi caii zvâcniră în două picioare, nechezând speriaţi. Din smucitură, patronul diamantelor pentru toate pungile căzu icnind între banchete, iar în momentul imediat următor se simţi înhăţat de nişte mâini puternice, care dădeau să-l tragă jos, pe asfaltul umed. Auzi ţipete mânioase, apoi zgomot de săbii ciocnite şi două împuşcături. Când se ridică din zăpada fleşcăită, mai apucă să vadă nişte siluete alergând aplecate spre trotuarul celălalt, lângă care aştepta un cupeu negru, fără număr de circulaţie, şi care porni în viteză, îndată ce necunoscuţii se aruncară înăuntru prin portiţa deschisă. Bodyguarzii lui Nazat veniră imediat să-l sprijine şi să-l urce la loc, pe pernele trăsurii. Unul avea sabia ninja trasă din teacă, iar celălalt fusese împuşcat în palmă şi sângera.

Până la sediul firmei, vizitiul o ţinu într-un galop întins, biciuind caii fără milă. În cele câteva minute ce urmaseră atacului, Constantin Nazat se dezmetici din buimăceală, înţelese că tocmai scăpase dintr-o tentativă de răpire desfăşurată la lumina zilei şi, enervându-se, se răcori cu o campanie de înjurături. Primul la care se gândi fu Jenică Boambă zis Bebeco, patronul de la „Cuptorul de Aur Pur”, cu care avusese mai multe ciocniri de afaceri. Ştia că Bebeco, înainte de a-şi da duhul pe muntele de plumb din curtea atelierelor sale din Berceni, încerca să se reprofileze pe diamante şi ar fi făcut orice să-l înghită pe el, pe Nazat, mai norocos la Bursă şi cu o cifră de afaceri semnificativă. E clar, producţia de aur intrase în impas, tuciuriul de Jenică ar fi fost în stare să taie pe indiferent cine îi stătea în cale. „Noroc că şi noi avem săbii ninja!” se îndârji Costică Nazat.

Apoi nu mai fu chiar atât de sigur că aceia fuseseră oamenii lui Bebeco. Mai auzise de un mafiot internaţional care şi-ar fi deschis filială în Bucureşti: unul, Giuseppe Orlandino, cu meserie făcută în Sicilia şi de care începuseră să tremure toţi mahării cu bani de pe ruta Napoli-Ljubljana-Belgrad-Budapesta. Cu concurenţa locală s-ar mai fi descurcat, dar spera din tot sufletul să nu fie mâna macaronarului. Ceea ce nici nu mai părea chiar atât de sigur, gândi el alarmat, în clipa în care descoperi drăcovenia parcată dinaintea atelierelor sale.

3

Era un vehicul de tip trăsură fără cai, din cele despre care se auzea că le-ar fi pus în circulaţie un aiurit, Ford şi nu mai ştiu cum, prin America. Droşca se oprise alături, iar Constantin Nazat cerceta cu uimire şi neîncredere apariţia aceea insolită. Deşi cerul era în continuare opac, alcătuirea metalică lucea argintiu. În zilele senine, când soarele bătea direct în suprafaţa ei, probabil că sclipirea îţi lua pur şi simplu ochii. Avea un bot aerodinamic, un parbriz îngust, nişte cocoaşe din loc în loc, dintre care cea mai mare, în partea din spate, arăta ca un imens ventilator. Cocoaşele mai mici aveau în vârf supape cum mai văzuse la locomotivele construite la Craiova, din dispoziţia Marelui Tiran, ca să aibă românii trenuri naţionale.

Locomotivele acelea erau cu abur, iar maşinăria din faţa Atelierelor Nazat tot cu abur funcţiona. Aşa sugerau mecanismele montate pe cocoaşele din carcasă, anume ca să acţioneze supapele. Totuşi, dacă era o trăsură mecanică, ar fi trebuit să aibă patru roţi. Nu i se vedeau roţile. Poate îi erau ascunse undeva dedesubt, sau poate că nici n-avea roţi şi se deplasa într-un mod nemaivăzut. „Ai naibii, americani! Or să umple lumea şi cu chestia asta!” gândi Costică Nazat admirativ, apoi paznicii deschiseră cu hurducături poarta de metal. Erau pe puţin zece handralăi în gheretă, înarmaţi cu pistoale cu două ţevi, iar unul dintre ei avea atârnată la şold o armă cu repetiţie. Smucită de cei doi cai rotaţi, trăsura pătrunse în curtea îngustă şi murdară, apoi avansă încet pe lângă zidul cenuşiu, cu ferestre multe, mărunte şi înnegrite de fum.

În fund, chiar deasupra intrării în hale, trona numele atelierelor şi specificarea, trecută dedesubt cu litere mai mici, dar îndeajuns de vizibile: „Firmă agreată de Majestatea Sa Regele Grigore Carol III”. În urmă cu ani buni, când întreprinderea era mult mai mică, deasupra intrării scria „Firmă agreată de Poporul Român, în frunte cu iubitul său conducător, Niki Iorgulescu”. Dacă Nazat ar fi fost mai intelectual decât era, ar fi putut filozofa despre felul cum trece gloria lumii, dar el, ca om practic, ura filozofia şi lua lucrurile în normalitatea lor cea mai simplă, aceea care îi servea perfect interesele.

Inginerul-şef se grăbi să-i iasă patronului înainte şi-i spuse că neamţul îl aştepta la el în birou, unde îl tratase cu o cafea turcească, făcută gospodăreşte la ibric, dar aceluia nu-i plăcuse concentraţia şi şi-o lungise cu apă minerală.

– Ce mă-sa vrea? întrebă Costică Nazat, încă nervos din cauza întâmplării de la Gara de Nord, dar şi bucuros că nu urma să dea ochii cu mafiotul Orlandino.

– Nu ştiu, că aici nimeni nu înţelege nemţeşte, recunoscu stânjenit inginerul. Zicea mereu: patron, patron, şi atunci am trimis un ucenic să vă cheme. Băiatului i-am dat bicicleta mea, că altceva n-am avut la îndemână.

– Bine, bine! i-o reteză scurt Nazat.

Neamţul era mai în vârstă decât el, lung şi osos, cu o faţă îngustă. Era de un blond cărunţiu, cu ochi albaştri, iar hainele lui tăiate europeneşte contrastau cu şuba de blănuri a lui Costică Nazat şi, bineînţeles, cu salopetele murdare ale lucrătorilor din hală.

Patronul atelierelor bănui în vizitator un posibil client şi-l luă să-i arate întreprinderea. Mai precis, partea care se putea vizita de către străini, fiindcă n-avea de gând să-şi trădeze străvechile secrete de fabricaţie. Îi arătă cuptoarele de coacere, stivele de cărbuni folosite drept combustibil şi totodată, după un tratament complicat, drept materie primă. Trei cuptoare duduiau de zor, nu te puteai apropia de ele din cauza dogorii, iar în al patrulea lucrătorii tocmai îndesau cu lopata cărbune de calitate, pregătindu-se să-l aprindă si să înteţească focul cu nişte foale uriaşe. Îi arătă neamţului şi retorta, simbol al firmei înscris de altfel pe blazonul Atelierelor. Numai că acolo, pe blazon, retorta era mică, iar în atelier obiectul era de-a dreptul uriaş, şi la fel sistemul de spirale de cupru care ţineau de mecanism. Neamţul dădea din cap şi spunea „Ja! Ja!”, dar nu păru foarte interesat, sau poate că, fiind un om de afaceri versat, ştia să se stăpânească. Doar atunci când fu condus în expoziţia de onoare, unde, dincolo de geamurile blindate, trona o colecţie reprezentativă de diamante artificiale, neamţului îi luciră ochii, pe când clătina din cap admirativ.

– Acum să trecem la treabă! hotărî Constantin Nazat. Ce vrei?

Vorbea în româneşte, fiindcă, aşa cum recunoştea cinstit la înţepăturile ironice ale ziariştilor, „nu le prea avea pe ăstea, cu limbile străine”. Deschise solemn mapa cea neagră, scoase mai întâi sticla de pălincă şi o aşeză cu grijă pe masa cu suprafaţă zgâriată, apoi puse alături teancul de contracte şi pregăti instrumentul de semnat.

Nein! Nein! refuză neamţul să se lase antrenat într-o afacere ce nu fusese încă negociată „la sânge”.

Şi într-adevăr, discutară afacerea, mai prin semne, mai prin două-trei cuvinte englezeşti de care îşi aminteau pe rând, ba inginerul-şef, ba vreun lucrător, uneori chiar şi Costică Nazat, mândru că se lipise şi de el câte ceva, din zbor, de la alte tratative. La început crezuse că neamţul vrea să cumpere o şarjă de diamante, hai, două!, şi-i vârâse lista de preţuri sub nas. Nu voia. Poate dorea o comandă specială cu mărimi anume sau cu forme precise? Atelierele Nazat puteau livra diamantele gata şlefuite, chiar dacă nu de calitatea oferită de olandezi. Nu, nu dorea. „Atunci ce zdupăiala mă-tii vrei?” pufni Costică Nazat fără perdea, convins că vizitatorul n-avea cum să-i priceapă cuvintele prea puţin măgulitoare. Şi chiar aşa era, dovadă că acela nu se supără deloc.

În cele din urmă înţelese: neamţul voia să cumpere întreg atelierul. Cu cuptoarele şi retorta lui cu tot! Constantin Nazat simţi că-l îneacă furia. Făcu un efort colosal să se stăpânească şi să nu-l dea pe necunoscut afară, în brânci.

– Nain, nain, nain! strigă el nişte vorbe străine care în momentele acelea îi reuşiră foarte bine în germană, apoi îşi continuă replica printr-o tiradă indignată, construită exclusiv din gesturi elocvente.

Era atât de revoltat, că nici nu-l mai însoţi pe musafir până la poartă, cum s-ar fi cuvenit. Îl lăsă în seama inginerului-şef, iar el rămase să-şi dea frâu liber furiei în faţa lucrătorilor refugiaţi la adăpostul pereţilor fierbinţi ai cuptoarelor alchimice, unde şorţurile de azbest îi protejau mai bine decît blana de samur pe Constantin Nazat.

– Şefu’, păcat că n-ai ieşit! îi spuse inginerul când reveni în hală surescitat. Ar fi meritat să vezi drăcovenia aia pe când o pornea neamţul. Am crezut că o să-i scoată roţile de pe unde le-a dosit, că tot ne umblă nouă renumele cum că tot ce atingem ni se lipeşte de degete! Dar maşinăria neamţului chiar n-are roţi, alunecă neted pe un fel de pernă de aer, să nu-ţi vină să crezi!

4

Pe drumul spre casă, trăsura era cât pe ce să calce un puştan care aproape că se aruncase înaintea cailor. Surprins de hurducătura neaşteptată, Nazat îl înjură în gura mare şi primul lui gând fu să-şi îndemne vizitiul să-i croiască nemernicului vreo două bice pe spinare. Apoi realiză că băiatul purta uniforma cu chipiu şi taşca burduşită a vânzătorilor de ziare. Mai potolit, puse să i se cumpere presa zilei, iar atelajul îşi urmă drumul pe bulevardele Capitalei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu mai ningea, prin urmare Constantin Nazat putu să răsfoiască ziarele cu degetele lui aproape ţepene de frig. Albina de ambe sexe publica pe două pagini nişte plăcinte de reportaj monden, cu texte şi imagini de la recepţia dată cu o seară în urmă de breasla croitorilor. Prostănacii ăia tocmai lansau – cu întârziere, ca de obicei – moda de iarnă, în declaraţii pompoase, de reclamă plătită. Dagherotipiile ieşiseră destul de şterse la tipar, încât abia puteai distinge trăsăturile fetelor care prezentau, pe ringul de la Terasa Casata, blănuri de vizon şi căciuli de vulpe argintie.

Evenimentul de toate zilele avea, în schimb, pe pagina a şasea, un chenar mare şi aurit care îi atrase imediat atenţia. Printre cârceluşi şi floricele, un text cu litere aldine anunţa congresul mondial al alchimiştilor, care urma să se ţină la Budapesta peste două săptămâni. Ăsta da, era un eveniment! Nu că ar fi dorit el neapărat să participe, deşi figura acolo şi o invitaţie adresată tuturor celor interesaţi. Frunzări mai departe, în grabă, restul ziarului, reperând imediat titlurile de scandal şi promiţându-şi să revină asupra lor acasă, într-o lectură tihnită. Apoi îşi îndesă mâinile în buzunarele şubei de blană şi rămase neclintit, privind absent spectacolul străzii. Era o defilare de imagini fără nici o consistenţă.

Mai fusese la un congres profesional cu cinci ani în urmă, la Veneţia, de unde revenise cu amintirea unor chefuri lungi, petrecute când pe uscat, când în gondolele clătinate de apele lagunei. Atunci era vară, cald, iar putoarea umedă şi sărată din aer îţi făcea numai atâta greaţă cât să-ţi poţi elibera, pentru hrana peştilor, stomacul prea umflat de paste, antipaste şi diverse fructe de mare amestecate. Spre sfârşit fuseseră şi nişte incidente neplăcute, pornite de la o târfă plătită de alchimiştii din Württemberg ca să-l compromită pe el şi să rateze încheierea unui contract important, „suflat” de sub nas – aşa cum s-a dovedit ulterior – de concurenţa nemţească.

La Budapesta ar fi mers şi n-ar fi mers. Nu avea o părere prea bună despre alchimiştii unguri, pe care îi suspecta că-şi umflă în mod exagerat cifrele realizărilor în rapoartele anuale, trăgând sfori în culisele organizaţiei mondiale şi beneficiind astfel de o incredibilă indulgenţă din partea Consiliului de la Jena. Ca dovadă, uite că organizau chiar ei congresul din acest an, după ce colegii spanioli pierduseră cursa la arbitraj. Şi ce grozav ar fi fost în insulele Baleare, mai scăpai de mizeria asta de climă rece şi umedă de pe continent! Hotărât lucru, conchise Costică Nazat, ungurii sunt daţi naibii dacă pot întoarce asemenea situaţii decizionale în favoarea lor. Se auzea că mai nou emiteau pretenţii şi asupra pălincii, alarmându-i pe proprietarii distileriilor din Ardeal. Că hâr, că mâr, ba că pălinca-i a mea, ba că nu-i a voastră. Ameninţau că deschid proces la Haga, la olandezii cu care ungurii au fost întotdeauna într-o relaţie frăţească, doar nu întâmplător îşi aleseseră şi unii, şi ceilalţi, laleaua drept simbol naţional. Asta mai lipseşte acum, să pierdem şi pălinca, gândea Nazat, fiindcă nu ştiu care judecător rotofei şi rozaliu, sensibil la vinul de Tokay şi la câţiva săculeţi de aur scos din cuptoarele de la Buda, o s-o atribuie lui Feri-baci pe motiv că el o produce mai de mult, sau că fiertura lui de pere e mai autentică decât distilatul nostru de prune bistriţene.

Apoi, luat cu alte gânduri, îşi scoase din minte anunţul din Evenimentul, iar acasă îl aştepta emoţionat contabilul-şef, având sub braţ un dosar încurcat, pe care Procuratura îl cerea cu insistenţă pentru verificări. Îşi petrecu după-amiaza răsucind problema pe toate feţele, până când găsiră împreună o soluţie salvatoare şi asta mai redresă întrucâtva moralul patronului. Scoase din mapă sticla pe care n-o mai băuse la atelierele din Calea Griviţei cu vizitatorul neamţ. La lumina aruncată difuz de flăcăruile tremurătoare ale candelabrului, îşi turnă lichidul incolor într-un pahar mare de apă, bău jumătate din el dintr-o sorbitură şi, cu ochii ieşiţi de efectul imediat al alcoolului, îşi aminti de unguri şi se întări în hotărârea lui anterioară, că „nu le-o dăm”. Nu le dăm pălinca, de unde până unde atâtea pretenţii deşănţate şi atâtea drepturi pe ce descoperi în ograda altuia! gândea alchimistul, dar parcă acum mai puţin revoltat şi dispus să accepte că nici pălinca ungurească de pere nu era tocmai rea. Prin urmare, ne strângem noi mâinile, dar să-şi vadă fiecare de producţia lui şi să şi-o folosească aşa cum credea de cuviinţă. Pe fondul acesta de îmblânzire, luă din nou la răsfoit ziarele proaspete, parcurse câteva articole mai distractive şi reveni la pagina şase din Evenimentul de toate zilele, unde îl aştepta răbdător anunţul deja cunoscut.

La urma urmei, observă Costică Nazat, poate că nici nu-i chiar atât de rău să participi la un congres al organizaţiei mondiale. Supărat de întâmplarea aceea din urmă cu cinci ani, întorsese spatele oficialităţilor din domeniu, hotărând că treburile lui merg destul de bine şi fără amestecul unor străini. Acum, însă, de când începuse să-şi extindă firma în teritoriu, îl preocupa vag şi ideea de a ieşi cu afacerea dincolo de graniţele ţării, cum văzuse că mai făcuseră câţiva, cu bun folos pentru firmele lor. Încercase şi el, la Veneţia, dar producătorii de acolo se dovediseră nişte escroci dornici să-l pârlească fără milă, insensibili la amintirea unei prietenii de pahar pe care bucureşteanul se străduia să le-o retrezească în memorie. Cu ungurii încă nu încercase nimic, dar poate că n-ar fi stricat să-şi deschidă ateliere la Seghedin sau la Pécs, în caz că nu i s-ar fi condiţionat politic, printr-o semnătură de renunţare la pălinca românească. Şi, în fond, nici nu era obligat să facă afaceri cu ungurii, chiar dacă organizau congresul pe teritoriul lor. La o asemenea adunare vin breslaşi din toată lumea, încât cine ştie peste cine dai şi ce oportunităţi profitabile se ivesc. Mai sunt irlandezii şi scoţienii, au şi ei o bună tradiţie în alchimie, mai sunt arabii, care au inventat până şi denumirile esenţiale – alambic, alcool, chiar dacă ăştia nu beau, că-i opreşte profetul lor abstinent. Şi, după câte se zvonea, veneau tare din urmă alchimiştii ruşi. Care, dimpotrivă, sugeau la produse alchimice ca nişte bureţi bine uscaţi, aşa că puteai sta cu ei de vorbă şi despre un plan de afaceri, cinstit şi uman.

Cu asemenea gânduri înseninate, dar încă fără să ia o decizie, Constantin Nazat se vârî în aşternutul plăcut mirositor şi se pregăti să adoarmă, cu ochii aţintiţi asupra căminului masiv în care servitorii avuseseră grijă să îndese, înainte de a se retrage în cămăruţele curţii din dos, un buştean respectabil. Ardea cu trosnituri mici, deasupra unui morman de jar încins.

5

În aceste timpuri moderne, călătoriile europene nu mai reprezintă o curată aventură, ca în urmă cu cincizeci sau o sută de ani, dar nici chiar simple nu sunt. Românul are de ales între mai multe soluţii. Prima ar fi cu societăţile de poştalioane nemţeşti sau turceşti, în funcţie de pretenţii şi de pungă. Poştalioanele Toros, de pildă, stau la dispoziţia burghezilor săraci şi mitocani: vând bilete ieftine, însă şi condiţiile oferite sunt în consecinţă. Hodoroagele scârţâie ca dracu’ şi nu de puţine ori se întâmplă să te trezeşti că le sare vreo roată în plină cursă, prilej de mari emoţii pentru călători. Mai ales când accidentul se produce pe Valea Prahovei, la o curbă sub care se deschide minunata privelişte a unei râpe de zeci de metri adâncime. Ziarele au scris despre mai multe asemenea evenimente rutiere de dată recentă, în care şi-au pierdut viaţa şi călătorii, şi vizitiii, ba chiar şi caii, care n-aveau altă vină decât că trăgeau vehiculele vechi la care fuseseră înhămaţi. E adevărat că nu toate rablele firmei sunt fundamental defecte, iar excursioniştii care-şi permit să plătească bilete de clasa întâi circulă cu rădvane mai îngrijite şi au parte de distracţii specifice. Firma a angajat viorişti, ţambalagii şi gurişti care să cânte pe traseu manele tânguitoare, şlagărele anului 2004, şi se zice că însuşi compozitorul în vogă al genului, celebrul Artimon Mira-s-ar Lumea, cântă uneori pentru clienţii lui Toros, când patronul acceptă să plătească sumele imense pretinse de artist.

Societăţile nemţeşti sunt, să recunoaştem, mai sigure. Au rădvane masive şi cai zdraveni, cu copite cât taburetul, dar şi un mare defect: atelajele sunt mai lente, întrucât deviza neamţului este securitatea transportului şi reducerea la zero a despăgubirilor datorate clienţilor care au avut prevederea să-şi cumpere asigurări. Şi firmele germane au pus la dispoziţia călătorilor unele momente distractive, numai că acestea sunt de natură selectă, pentru pretenţioşi. Ei pot asculta, de pildă, valsuri vieneze înregistrate şi difuzate pe ultimul tip de patefon cu manivelă, iar în acest scop patronii nu s-au zgârcit să angajeze manipulatori însărcinaţi să învârtă ore în şir dispozitivele prin care se acţionează respectivele compact-discuri de ebonită.

Ultimul răcnet al călătoriilor europene este, însă, cum bine se ştie, trenul. Aici americanii au rămas imbatabili, fiindcă invenţia locomotivelor cu aburi le aparţine şi nimeni nu le-a putut scoate de sub control sistemul mondial al căilor ferate. Până şi Sublimul Tiran Odios, căruia îi trecuse la un moment dat prin minte să preia afacerea în patrimoniul naţional, înfiinţând prin decret prezidenţial Întreprinderea de Locomotive cu Abur de la Craiova, a trebuit să bată în retragere din cauza complicaţiilor juridice internaţionale şi să accepte tacit supremaţia americană, chiar dacă în vorbe n-o recunoştea. După căderea lui, firmele de peste Atlantic n-au mai întâmpinat nici un obstacol în pătrunderea lor impetuoasă pe piaţa de capital a noului Regat Român. Rezultatul se vede: garniturile jerpelite de odinioară s-au înnoit şi modernizat, trenurile rapide de tip Intercity ating frecvent viteza de 35 de kilometri pe oră, iar companiile din Boston şi Chicago promit să adauge celor două linii de cale ferată existente alte două: spre Iaşi şi spre Craiova. Poate că e greu de crezut, dar între absurdităţile vechiului regim s-a putut contabiliza şi ideea Marelui Conducător de a înfiinţa o fabrică de profil în Oltenia, de unde locomotivele noi erau aduse la Bucureşti pe şosele, trase opintit de batalioane de cai. Caii armatei, bineînţeles.

Constantin Nazat alese călătoria cu trenul. Nici nu voia să audă de înghesuiala din poştalioane şi, în plus, dorea ca la Budapesta să-şi păstreze libertatea de mişcare. Să dispună, deci, de propria trăsură şi de propriii cai. Ar fi putut parcurge întreaga distanţă cu atelajul personal, fără alte complicaţii, asumându-şi, în schimb, neplăcerile unui voiaj lung, pe drumuri pline de hârtoape. Timpul îi era limitat şi nici nu voia să ajungă la destinaţie frânt de oboseală şi cu animalele vlăguite. Îşi cumpără, prin urmare, un spaţiu adecvat pe o platformă de marfă şi două compartimente într-un vagon de călători. Unul pentru sine, celălalt pentru bodyguarzi, la grămadă, fiindcă era exclus să apară în Ungaria singur şi lipsit de protecţie, ca un sărăntoc. Vizitiii urmau să stea pe platformă, în nişte cuşete alăturate grajdului pentru cai.

Puse să i se pregătească trăsura de lux, marca Mercedes, de culoare neagră, şi căreia îi comandase la fabricant portiere cu emblema firmei sale, chenar şi litere aurii, totul plasat sub un steag tricolor. În Gara de Nord, la îmbarcarea trăsurii, avu surpriza ca oamenii lui să descopere acolo alte două vehicule cunoscute, de-ale concurenţei. Valentin Iorgulescu era un alchimist tânăr din cartierul Balta Albă, încă modest în branşă, dar cu ceva şcoli terminate la Padova, despre care Costică Nazat îi spusese cândva în faţă, la un moment de beţie comună, că se pişă pe ele. Altă trăsură deja parcată şi ancorată pe platformă, era a lui Târnoveanu, goangă importantă, căreia nu-i putea nega personalitatea, oricât l-ar fi tentat orgoliul propriu s-o facă. Afacerile îi mergeau strună, poate şi fiindcă omul reuşise să avanseze politic, ocupând o funcţie de secretar de stat în guvernul regal, la Ministerul Poluării Graduale. Constantin Nazat ezită o clipă între a trage o înjurătură şi a trimite pe cineva la agenţie, să se intereseze dacă nu cumva aveau bilete în compartimente alăturate, iar dacă da, atunci să-i schimbe imediat locul în alt vagon. Până la urmă, le făcu pe amândouă, iar băiatul de casă reveni în scurtă vreme cu biletele noi.

Călătoria decurse în linişte pentru patronul firmei Nazat, care putu admira mai întâi Carpaţii sub prima zăpadă, iar în final pusta ungară. Trecând prin Sinaia, cercetă cu invidie, de la geamul compartimentului, vilele luxoase ale tuturor căpătuiţilor infiltraţi în munţii regatului naţional, făcându-şi calculul că, dacă afacerile îi prosperau în continuare, o să pună să-i ridice una şi lui, peste vreun an sau doi. Cât priveşte pusta, deşi ungurii făcuseră arăturile de toamnă şi ogoarele lor arătau enervant de bine şi de ordonat, se mulţumi să le compătimească ironic gustul pentru întinderile plate, în mijlocul cărora se ridicau ici şi colo grajdurile prelungi ale fermierilor crescători de cai. Auzise că din negoţul cu cai ungurii scoteau bani frumoşi, dar nici aşa, să n-ai tu un peisaj mai acătării, încât să fii nevoit să-ţi porecleşti toate movilele din ţară munţi…

Budapesta, în schimb, îi plăcu. Se plimbă cu trăsura personală în lungul Dunării şi, impresionat de atâta bogăţie de apă, încercă să-şi imagineze cam cum ar fi putut arăta Bucureştiul dacă în locul Dâmboviţei ar fi curs ditamai fluviul. Ungurii tocmai construiau un pod cu lanţuri, ca să-l alăture celuilalt, ridicat cu ani în urmă, cu capital germano-american, pentru calea ferată a Orient-Expresului. Constantin Nazat urmări cu o privire fugară agitaţia de la debarcadere, unde se încărcau platformele pentru tranzitul de pe un mal pe celălalt, modalitate seculară şi totodată curentă de trecere a Dunării. Ca om de afaceri ce era, nu rezistă tentaţiei să se întrebe ce s-or face toţi proprietarii ăia de plute şi barcazuri după ce avea să se dea în folosinţă podul cu lanţuri, a cărui arhitectură se profila deja, masivă şi impresionantă, între Pesta şi Buda. Falimentul îi aşteaptă! trase el concluzia firească şi aproape că se bucură, de parcă era vorba de propriii săi rivali. Îi fu uşor să constate că volumul afacerilor fluviale începuse deja să scadă, fiindcă pietonii foloseau fără ezitare podul de cale ferată, în ciuda avertismentelor afişate pe pancarte la capetele lui, într-o limbă de neînţeles. Cum, însă, transcontinentalul trecea o dată pe săptămână, budapestanii nu prea riscau să fie călcaţi de locomotivele cu abur, iar paznicii podului închideau ochii şi întindeau mâna la creiţarul tradiţional, lăsându-i pe doritori să şontâcăie fericiţi printre traverse, pe deasupra apelor cenuşii ale fluviului.

De partea cealaltă a Dunării se înălţa o biserică ţuguiată şi clădirea masivă a Palatului Asociaţiei Ungare, cu steagul roş-alb-verde arborat la catargul de pe acoperiş. Costică Nazat nu era el expert, dar nici chiar ageamiu în geografia politică. Aflase, bunăoară, că Ungaria nu era nici regat, nici republică, ci o formă originală de confederaţie, numele oficial al statului fiind Asociaţia Mondială a Ungurilor de Pretutindeni. În palatul cu steag îşi aveau birourile Asociatul Regent şi cei treizeci de Asociaţi Generali, câte unul pentru fiecare comunitate de maghiari reprezentată în statul de bază, indiferent pe ce teritoriu se constituiseră. De la tălmaciul secui pe care îl luase cu sine aflase că Asociatul General care răspundea de ungurii din Secuime era printre cei mai de vază din guvern, în vreme ce la coada onorurilor şi a beneficiilor nimeriseră doi Asociaţi Generali care se îngrijeau de comunităţile ungureşti din Filipine (vreo treizeci de persoane) şi din Martinica (opt inşi cu totul, dintre care trei mulatri, ieşiţi din căsătorii mixte).

6

Tot căscând gura la noutăţile şi frumuseţile Pestei, Costică Nazat reuşi să rateze deschiderea oficială a congresului alchimiştilor. Nu era el omul care să regrete foarte tare ceva, iar solemnităţile în general le găsea plictisitoare. Singura pe care era dispus s-o ia în serios ar fi fost cea de la curtea regală, când urma să primească decoraţia Crucea de Merit şi titlul de Mare Cavaler. Numai că momentul întârzia enervant de mult şi, de câte ori se gândea la şambelanul regal Năstase Ernest Urdăreanu, amintirea aceluia se alegea cu o ploaie de înjurături. Attila, tălmaciul secui, se interesă în stânga şi în dreapta, reconstituind scenariul dimineţii şi reuşind astfel să-i prezinte bucureşteanului o dare de seamă concentrată. Nazat o ascultă posac în salonul luxosului apartament închiriat la hotelul Kempinski, unde oglinzile veneţiene răsfrângeau imaginea unui chip mahmur, pe care nici aurul din ramele înflorate şi nici cristalul de cea mai bună calitate nu reuşeau să-l destindă.

Congresul se ţinea la unul din cele două muzee impunătoare din Piaţa Mileniului, pe care o vizitase cu o zi în urmă, când pregătirile nu erau încă terminate şi o armată întreagă de lucrători foiau printre coloanele clădirii, cărând scaune pluşate de la muzeul de vizavi. Alţii întindeau pe faţadă benerele cu urarea „Isten hozta!” şi traducerea ei în germană: „Wilkommen”. Din cele spuse de Attila, care după promenada de ieri nu arăta nici el în cea mai deplină formă fizică şi spirituală, rezulta că manifestarea internaţională fusese deschisă de însuşi Asociatul Regent şi că sala era destul de mare şi de plină încât atât acela, cât şi traducătorii vorbelor lui în germană şi engleză să fie nevoiţi să folosească sistematic cornetele de amplificare.

Alchimistul român era deja cu gândul aiurea, la întâmplările din ziua precedentă, când dăduse roată grupului unor călăreţi de bronz despre care tânărul secui afirma că erau înşişi strămoşii ungurilor actuali, descinşi în pusta panonică în urmă cu o mie de ani. În spatele călăreţilor, într-un arc de cerc cu ferestre anume lăsate în construcţia de piatră, Nazat văzu alte statui, de la regele Ştefan Încreştinătorul şi până la figura actualului Asociat Regent. Despre acest ultim compartiment aflase că era singurul care îşi schimba mereu locatarul, în funcţie de jocurile politice şi de rezultatul alegerilor desfăşurate din patru în patru ani.

Mai avusese în plan să parcurgă în trăsură lungul bulevard al cardinalului Andrássy, ca să-şi pună în valoare Mercedes-ul recent cumpărat. Momentul de fudulie personală nu-i reuşi chiar deloc, fiindcă strada aceea de lux era închisă pe tot traseul ei. Fusese decopertată şi, printre mormanele de pământ săpat, se vedeau schelării nesfârşite, buşteni şi scânduri încrucişate, pe sub care îşi făceau de lucru, ca într-un furnicar, diverşi ciocănari şi cărători cu roaba. Şi asta în ciuda timpului rece, dar uscat, din acel început de iarnă ameţită. „Iar le-au venit ăstora investitorii!” observase invidios Constantin Nazat şi chiar aşa era, ungurii obţinuseră finanţare ca să-şi construiască, acolo la ei, primul metrou european. Săpaseră bulevardul de la un capăt la altul, iar pe fundul şanţului adânc de patru-cinci metri montau traversele unei linii de cale ferată. Citind informaţiile de pe un panou explicativ, Attila aflase amănunte importante. Proiectul urma să fie gata în anul 2007, dată de la care budapestanii puteau, în sfârşit, să circule pe sub pământ, în nişte vagoane mici, galbene, trase de câte şase cai. Era în studiu şi o prelungire a traseului, pe sub Dunăre, până în cetatea Buda. Prilej de justificat orgoliu pentru toţi cetăţenii Asociaţiei Ungare, fiindcă în felul acesta construcţia budapestană putea spera că, prin 2010, avea să rivalizeze cu perechea sa de peste Atlantic, metroul din New York.

– Pe naiba! exclamase Costică Nazat, când secuiul, mândru de performanţele ungurimii de la centru ca de o realizare personală, îi înfăţişa aceste perspective promiţătoare. Americanii au metrou cu locomotive „brici”, iar aici spui că urmează să circule vagoane trase de cai.

Attila comentase imediat că totul depindea de finanţare. În plus, nu era deloc igienic să vâri sub oraş locomotivele cu abur, care în două-trei zile ar fi înnegrit cu fum de cărbune ars atât tunelul propriu-zis, cât şi frumoasele staţii subterane. Până la alte invenţii tehnice, caii reprezentau totuşi o soluţie. Nazat fu nevoit să admită ideea asta şi, cu o invidie secretă, începu să-şi imagineze cum ar fi arătat un metrou cu cai la Bucureşti, pe sub Calea Vaticanului, cu staţii presărate între Băneasa şi cartierul Berceni. La urma urmei, până prin 2020 s-ar putea face şi acolo ceva. „Că doar n-om fi tocmai coada Europei!” pufnise fudul alchimistul, înghiontind cu vârful umbrelei vizitiul de pe capra trăsurii, semn că oprirea turistică din puncul acela luase sfârşit.

Mercedesul cu spiţe făcuse apoi un tur de oraş după indicaţiile experte ale băiatului din Sovata, care din când în când mai cobora la sugestia lui Costică Nazat, să se intereseze prin magazine de diverse lucruri ce-i veneau în minte angajatorului său. Intraseră apoi să prânzească într-un restaurant cu specific local, purtând deasupra uşii sugestiva firmă „Paprika”. Li se adusese ciorbă de peşte roşie la culoare ca magma Iadului, în ceaunaşe agăţate pe suporturi metalice şi având spirtiere aprinse dedesubt. Sub ghirlandele de usturoi şi ardei iute, atârnate de grinzile tavanului, începuseră să deguste pălinca de pere a locului, mai întâi cu o curiozitate reţinută, apoi într-o irepresibilă pornire de a produce pagube însemnate rivalei declarate a ţuicii noastre de prune. În final înecară tocana bine pipărată în vin roşu de Eger. Asta fiindcă Nazat, când i se aduse spre degustare cel mai scump vin de Tokaj, îl găsi prea dulce şi prea femeiesc, pe când „Bikavér”-ul sec şi gros căzu chiar pe gusturile lui şi omul nu se dădu ridicat de la masă până nu bău singur o damigeană. Început pe lumină, cheful fu cuprins de noaptea repede coborâtă asupra Budapestei în acea iarnă fără zăpadă. El ţinu până la închiderea localului, ajutat în desfăşurare de hărmălaia veselă produsă după ce alchimistul bucureştean, printr-o generozitate cu adevărat beţivănească, reuşise să-i adune în jurul mesei sale pe toţi clienţii de atunci ai firmei „Paprika”.

Prin fum şi prin aburii grei ai mâncării şi ai alcoolului, se vorbea tare, chiar răstit uneori, fiindcă fuseseră şi momente mai încordate, când Costică Nazat, enervat de nişte replici pe care le găsise necuviincioase chiar şi în traducerea edulcorată a tălmaciului secui, fusese gata-gata să sară la bătaie cu doi tineri obraznici, raşi în cap, şi care, după ce-i băuseră lui vinul, nu se ştie prea bine ce le căşunase pe străin. Până la urmă, cu intervenţia bodyguarzilor personali şi a unei patrule de poliţie ce tocmai trecea prin faţa geamurilor mari şi luminate ale restaurantului, spiritele încinse se potoliră, iar turbulenţii îşi luară tălpăşiţa din local. Amintirea lor reveni abia târziu, la spartul târgului, când Nazat ieşise, clătinat şi sprijinit din două părţi de oamenii lui, în aerul rece de afară. Când să urce în trăsură, la lumina tremurătoare a felinarului de stradă descoperi pe uşa Mercedesului negru o balegă împroşcată peste firma atelierelor sale şi, lucru care îl deranja cel mai mult, peste tricolor.

Drumul până la Kempinski se desfăşură, aşadar, într-un concert de vociferări iritate, pe care tălmaciul încerca să i le potolească, temându-se că vor atrage atenţia poliţiei asupra lor.

– Mă, Attila, mă! Ai grijă că te dau jos! strigase Constantin Nazat, punându-i mâna în piept. Că eşti şi tu unul de-al lor, chiar dacă te-am cules de la Sovata. Ce vor ăştia, ce mama dracului au de nu încap de mine, spune, hai!

Şi, ridicându-se în picioare, urlase peste strada pustie:

– Ce aveţi, bă nenorociţilor, cu alchimia românească?!

7

Pe la amiază se mai dezmetici din beţie şi reuşi să ajungă în Piaţa Mileniului. Pe terenurile de lângă muzeul unde se desfăşurau lucrările organizaţiei mondiale a alchimiştilor, puzderie de trăsuri şi rădvane, încât vizitiul abia reuşi să-şi facă loc în înghesuiala aceea. Erau şi maşini cu abur, dovadă că şi colegii din Europa de Vest erau bine reprezentaţi. Strecurându-se printre ele, Constantin Nazat nu se putu abţine să nu le cerceteze cu invidie, iar în momentele acelea mai-mai că ar fi renunţat la proiectul vilei de la Sinaia, ca să se poată flutura cu o minilocomotivă din astea prin Bucureşti. Vreo două vehicule erau identice cu maşina neamţului care-l căutase pe el la atelierele din Calea Griviţei, marca Ford, însă multe erau mai mici şi nici pe departe atât de elegante, păreau mai degrabă nişte jucării. Faţă de acestea, Mercedesul lui arăta destul de bine, chiar dacă avea tracţiune cabalină.

Ajuns în interiorul clădirii, străbătu apatic sălile cu numeroase tablouri impunătoare atârnate pe pereţi şi ajunse în holul cel mare, despre care secuiul Atilla, aflat la un pas în spatele său, spusese că ar fi fost, în dimineaţa aceea, ticsit de participanţi. Mă rog, aşa-i la discursurile oficiale, gândi Nazat, dar acum erau ocupate abia jumătate din cele câteva sute de scaune, aşa că nu fu nici o problemă să-şi găsească locuri împreună cu câţiva băieţi din suita proprie. Îşi aruncă privirile roată prin sală, reperându-l pe Valentin Iorgulescu în dreapta sa, mai în faţă cu două rânduri. Pe Târnoveanu nu-l vedea, dar, cunoscându-i obiceiurile, putea fi sigur că se plasase în primul rând, printre diverşi mahări cu pretenţii, dacă nu cumva chiar în prezidiu. Cercetă şi prezidiul, unde majoritatea figurilor îi erau complet necunoscute, cu totul alţii decât în urmă cu cinci ani. Răsuflă uşurat: Târnoveanu nu era acolo, însă îl descoperi cu surprindere chiar pe musafirul cel lung şi cu faţă îngustă, care umblase să-i cumpere lui atelierele din Bucureşti. „Ce Paştele mă-sii caută ăla acolo?” se trezi întrebându-se, şi doar ceva mai târziu, pe parcursul lucrărilor, pricepu că individul era o figură importantă în Consiliul de la Jena. Îl chema Paul Feuchtwanger von Wilhelmshaven, ţi se poticnea limba-n gură încercând să pronunţi aşa ceva!

Îl puse pe tălmaci să scoată nişte informaţii de la cei din jur – erau şi nişte alchimişti unguri pe acolo – şi astfel află cam pe unde ajunseseră lucrările. Nu numai discursurile protocolare se rostiseră de dimineaţă, ci fusese susţinut şi raportul, scurt şi exact, al organizaţiei mondiale. Se făcuseră şi nişte propuneri pe care vorbăreţii din sală se grăbeau să le comenteze în diverse limbi, iar cei din prezidiu dădeau răspunsuri. Attila se străduia să traducă în româneşte ce traduceau mai întâi în ungureşte colegii lui de branşă din Budapesta, dar în felul acesta multe lucruri scăpau, pierdute pe drum. Abia când se ridică din fundul sălii un italian cu voce de tenor şi-şi începu aria proprie, Costică Nazat mai prinse şi singur câte o idee.

– Giuseppe Verdi, ăsta, vorbeşte stricat româneşte, dar nu-i prost deloc! emise Nazat o cugetare glumeaţă, iar bodyguarzii de alături se grăbiră să-l aprobe respectuos.

Era limpede că italianul nu se declara de acord cu propunerile formulate de la prezidiu. Stăpânindu-şi iritarea, P. F. von W. se grăbi să intervină şi să-l pună cu bunăvoinţă la punct. Tenorul nu se lăsă, însă, şi interpretă o nouă arie, pe tonuri mai dramatice, gesticulând şi implorând ajutorul sălii, fiindcă se părea că deciziile acelea ale conducerii – Nazat nu înţelese deocamdată care – îi afectau – Nazat nu pricepu în ce fel – pe toţi. Din prezidiu mai vorbi un neamţ, şi el barosan în Consiliul de la Jena, apoi se ridicară din sală un olandez, un portughez şi un scoţian, care păreau să-l sprijine pe P. F. von W. E adevărat că tot din sală mai veniră nişte obiecţii, iar spiritele începură să se încingă. Chiar dacă era o mică diversiune, propunerea unei pauze de cafea căzu cum nu se poate mai bine, fiindcă şi Costică Nazat începuse să obosească din pricina efortului intelectual, după atâta concentrare la ceea ce spunea unul şi altul.

Umblând cu cafeaua în mână pe lângă tablouri cu subiect mitologic, pe care în mod evident nu-şi bătea capul să le interpreteze, alchimistul bucureştean zâmbea mecanic în stânga şi în dreapta, dar ochii lui îl căutau pe Valentin Iorgulescu. La un moment dat îl descoperi şi, iuţindu-şi pasul, veni spre el.

– Bă, Valentine! atacă el frontal, fără nici o introducere. Tu zici că nu eşti rudă cu Niki ăla de-a fost împuşcat, da’ înainte, când Frânaru’ trăia şi ne mânca sufletele la toţi, ziceai exact invers, ca să impresionezi lumea şi să-ţi poţi face mendrele sub paravan. Acum, nu că ţi-aş purta pică, dar trebuie să-mi spui ce se întâmplă, că ai fost aici de la început şi mie ceva îmi pute. Am impresia că ne mănâncă alchimiştii nemţi cu pene cu tot.

Nici Valentin nu părea să-i poarte pică, aşa că începu să explice. Dornic să-şi facă simţită prezenţa şi utilitatea, tălmaciul Attila ieşi în faţă şi se apucă să repete vorbele rubedeniei împuşcatului cuvânt cu cuvânt.

– Tu ce naiba faci aici? îl întrebă Constantin Nazat, nedumerit, iar tânărul, dându-şi seama de confuzie, bătu în retragere.

Din câte spunea ruda Dictatorului, lucrurile nu erau deloc simple şi alchimia trecea printr-un impas. Raportul organizaţiei mondiale consemnase o situaţie economică dezastruoasă pentru anul ce se încheia, în sensul că atât la aur, cât şi la diamante, producţia fusese prea mare, cu mult peste aşteptări.

– Nu mai spune! ironiză Nazat. Asta îi doare pe ei? Faptul că ne-a mers bine şi ne îmbogăţim?

– Inflaţia, nene Nazat, vine inflaţia!

Asta era, deci. Consiliul de la Jena se temea de inflaţie şi poate că temerile sale erau îndreptăţite. Preţul aurului era deja în scădere, dar la diamante devalorizarea încă nu se simţea. Ca să stopeze procesul, prezidiul propusese nişte măsuri drastice. Loveau în interesele multora, şi în primul rând în alchimiştii turci. Jena propunea scoaterea de pe piaţă a aurului turcesc, care făcea concurenţă neloială producătorilor europeni. Reprezentanţii Turciei săriseră automat de pe scaune, hotărâţi să iasă la luptă. Cum să ne scoateţi aurul de pe piaţă, strigau ei, şi chiar dacă vreţi asta, cum o să reuşiţi? Noi vom produce în continuare. Produceţi cât vreţi, spunea Consiliul, prin gura lui P. F. von W., aurul vostru va fi degradat oficial la categoria de pleu aurifer şi nu va mai participa la bursa metalelor preţioase. Iar dacă ne enervaţi mult, nici măcar la bursa metalelor n-o să aveţi acces.

Costică Nazat îşi făcu cruce, uluit.

– Auzi, auzi! Pleu aurifer... Cine ştie ce-au să mai inventeze!

Şi nu era doar atât. Consiliul propunea o reducere generală a producţiei şi pentru spaţiul european. Tendinţa inflaţionistă avea să se menţină pentru anii 2006-2010, aşa că exista riscul unei prăbuşiri economice generale.

– Dacă nu ne conformăm, vorbi Valentin Iorgulescu vizibil preocupat, o să fim retrogradaţi cu toţii, rând pe rând, în categoria pleu aurifer.

– S-o creadă ei! lansă Nazat o vorbă de sfidare.

– Dumitale ce-ţi pasă, că nu lucrezi cu aur, ci cu diamante. Dar au să găsească ăştia din Jena şi pentru diamante ceva. Le trec la pietre semipreţioase şi te-au terminat.

Costică Nazat simţi că-l ia cu ameţeală. La aşa ceva chiar că nu se gândise. Abia acum observa cât puteau fi de periculoşi occidentalii ăştia civilizaţi. Apoi, fiindcă tot se gândise la pericole, întrebă, subit preocupat:

– Pe Bebeco l-ai văzut pe-aici?

Nu, nu-l văzuse, deşi mai era pe undeva un grup de alchimişti români, afacerişti din provincie. Se pare că Jenică Boambă ori nu aflase de congres, ori nu-l interesa. Nici el, nici oamenii lui de încredere nu apăruseră la Budapesta.

8

Restul zilei trecu tot într-o hărţuială, în care cei nemulţumiţi de deciziile Consiliului de la Jena îşi exprimau protestele pe tonuri variind între ameninţare şi rugăminţi disperate, iar adepţii liniei oficiale contrau fie cu o siguranţă senină, ştiind că reprezentanţii lor stau în fruntea bucatelor, cu tacâmurile decizionale în mână, fie pe ton iritat, stăpânindu-şi cu greu enervarea pricinuită de atâtea împotriviri. Era o partidă jucată, în fond, fiindcă nimeni nu mai accepta să negocieze. Cei din prezidiu susţineau că loc de negocieri mai fusese cu un an în urmă, dar acum lucrurile evoluaseră până într-un punct unde se impuneau soluţii radicale. Altfel, toată economia şi tot echilibrul societăţii moderne se duceau de râpă, iar omenirea ar fi ajuns din nou în pragul unei catastrofe generale, căreia alchimia, cu toate resursele ei dovedite şi abil exploatate până atunci, nu mai putea să-i facă faţă.

Deşi nu-i stătea în obicei să ţină discursuri, Constantin Nazat se trezi că ia cuvântul şi el. Vorbi dezlânat şi cu trivialităţi pe care tălmaciul din Sovata se străduia să le estompeze cât putea. Iar după ce bietul Attila se lăsă păgubaş şi traduse în ungureşte cuvânt cu cuvânt, creă mari probleme celorlalţi traducători, fiindcă nu toate expresiile româneşti şi ungureşti au un echivalent confortabil în alte limbi străine. Lucru dovedit aproape imediat, în felul următor: supărat de întreruperile repetate venite din partea cuiva aflat în fundul sălii, alchimistul român îşi trimise preopinentul în pizda mă-sii, iar unul dintre nemţii din prezidiu îşi exprimă consternarea nu la adresa obrăzniciei în sine, ci în legătură cu procesul tehnic pe care urma să-l parcurgă persoana astfel invitată la origini. Cum o să intre acolo? întrebă el, într-o nedumerire totală, dar Nazat nu se mai osteni să explice. Îşi rezumă răspunsul la convingerea că boul ăla o să se străduiască atâta până o să reuşească. Poate că turnura ideatică aducea prea puţină lumină în problemă, însă efectul ei fu acela că oratorul nu mai fu întrerupt până hotărî el singur să-şi încheie discursul.

Dacă cineva ar fi avut răbdare să adune laolaltă, de sub mormanul de balast, cioburile utilizabile ale gândirii lui Nazat, ar fi văzut că el pleda pentru lucruri corecte: libera iniţiativă în alchimie, dreptul oricărei ţări la producţia naţională de aur şi diamante, libertatea de a nu fi umilit oricând şi tras de ureche de către oricine. Numai că toate aceste nuclee preţioase de gând apăreau la el ca diamantele plăsmuite în cuptoarele sale de pe Calea Griviţei: sâmburi mici, pierduţi în miezul unor mari bulgări de steril fără valoare comercială. Publicul reţinu mai degrabă că el pleda pentru dreptul alchimiştilor turci de a-şi păstra în continuare haremul, decât pentru nevoia de a li se mai acorda o şansă în chestiunea aurului pe care îl produceau. De asemenea, trebuia să fii foarte abil ca să înţelegi că, ironizând la ei acasă performanţele modeste ale alchimiştilor unguri, el le întindea de fapt o mână prietenească, invitându-i la colaborare şi la înfiinţarea de firme mixte cu propriile sale întreprinderi. Pomeni şi de întâlnirea lui cu „domnul Futwangher, aici de faţă, dar pe care-l văd cum se uită cruciş la mine şi pun pariu că nu-şi mai aminteşte nimic”. Însă domnul P. F. von W. nu uitase întâmplarea, sau măcar intervenţia originală a lui Costică Nazat făcu să i se ridice, ca suflat de vânt, vălul de pe amintiri. Ceea ce urma să se verifice în mod hotărâtor a doua zi.

Până atunci, alchimistul bucureştean rămase să se bucure de isprava lui ca de un important succes internaţional. Fusese aplaudat. Chiar dacă mulţi nu prea înţeleseseră ce voia – iar el voia în primul rând să-şi spele firma proprie şi steagul românesc în care nişte tembeli aruncaseră cu balegă de cal, cu o seară în urmă – prezenţa lui scenică fusese atât de surprinzătoare, de insolită, încât asistenţa socotise că e bine să-l răsplătească în felul acela generos. În consecinţă, Nazat trase concluzia că el, unul, era mai alchimist decât mulţi alţii şi hotărî s-o ţină înainte tot aşa, indiferent de ceea ce stabilea Consiliul de la Jena că e bine sau rău pentru economia mondială. Purtat de asemenea plăcute emoţii, îşi rezervă pentru seara aceea un tur de tipul Budapesta by night. Timp de câteva ore ninsese abundent, oraşul devenise pe neaşteptate alb, iar felinarele care îşi oglindeau luminiţele în Dunăre păreau adunate acolo, cu miile, anume ca să-l întâmpine pe el şi să-i facă plăcere. Se simţea dintr-o dată mai bun şi mai valoros.

Învelit în blănurile sale groase şi calde, se lăsă purtat într-o blândă legănare pe bulevardele ungureşti. Târziu, când reveni la Hotelul Kempinski, se retrase direct în apartament şi desfundă o altă sticlă de pălincă românească, întru totul potrivită cu dispoziţia lui patriotică de atunci. Avea chef să bea de unul singur. Şi chiar aţipi cu sticla în mână, dormind până pe la ora două, când îl treziră voci nedesluşite şi nişte zgomote înfundate de dincolo de uşă.

– Ce fac ăia acolo? se întrebă speriat, apoi se dezmetici de-a binelea.

Se ridică din pat şi, apucând din nou sticla golită pe jumătate (o putea folosi şi ca armă), trase zăvorul şi întredeschise uşa.

Afară, pe coridor, bodyguardul se opintea din greu să oprească o fetişcană blondă, cu buzele rujate sidefiu, care lăsa impresia că vrea să treacă peste el cu orice preţ şi să intre. Auzind zgomotul uşii, tânărul paznic slăbi încleştarea, iar necunoscuta, scăpată din mâinile lui, se repezi spre Costică Nazat ca o disperată.

– Vriei siex? întrebă ea precipitat şi dădu să-l împingă înăuntru.

Abia vederea sticlei pe care alchimistul o ţinea deja ridicată o opri, determinând-o să bată în retragere.

– Zice că-i de la Chişinău şi doreşte să stea de vorbă cu matale, şefu’! zise bodyguardul, stânjenit.

Nazat ezită o clipă, prins între impulsuri contrare, apoi se hotărî:

– Dă-i tu, Petrică, la asta, siex peste gură! spuse rânjind. Şi pe mine să nu mă mai deranjaţi, că vă ia dracu’!

Enervat, trânti uşa cu zgomot şi puse zăvorul. Rămase câteva clipe cu urechea atentă, dar pe coridor nu se mai auzea nici un sunet.

Rânji din nou, închipuindu-şi că Petrică făcea tocmai ce-i sugerase.

Până la ziuă nu se mai lipi somnul de el. Pe întuneric, se lăsă într-un fotoliu şi rămase cu privirile pe fereastra luminoasă. Zăpada căzută dădea nopţii budapestane o lucire lăptoasă, plăcută. Deschise iarăşi sticla şi trase o duşcă. Pe când înghiţea lichidul aspru şi parfumat, se gândi la basarabeancă. Aproape că nu înţelegea de ce n-o primise. Poate că-i sunase în minte ceva ca un clopoţel. „Lucrătură!” îşi zise. Pe măsură ce trecea timpul, era tot mai convins că vizita aceea de după miezul nopţii nu putea fi decât o lucrătură de-a alchimiştilor unguri. Ce siexu’ naibii?! Cu atâtea fete de toate naţiile care lucrează prin hotelurile din Budapesta, nu fusese prea greu să i-o găsească. Ăştia văzuseră că el înghite greu dispoziţiile Consiliului de la Jena şi acum i-o coceau. Îi coceau ceva. Voiau să-l atragă într-o cursă. Făcuse bine că respinsese putana.

Adevărata capcană o descoperi însă a doua zi, într-o pauză a congresului. Paul Feuchtwanger von Wilhelmshaven nu numai că-l recunoscuse, dar îl şi invită să bea o cafea împreună. Şi acolo, într-un separeu, care putea să fie chiar biroul directorului de muzeu, îi explică răbdător de ce trebuia să-i vândă lui nu numai atelierele din Calea Griviţei, dar şi pe cele pe care abia şi le deschisese la Galaţi şi la Bistriţa. Bineînţeles că neamţul, odată ajuns proprietar, urma să le închidă. Alchimia devenise deja o afacere mult prea riscantă ca să mai stea la îndemâna oricui.

Constantin Nazat bău cafeaua fără să facă scandal, cum îi era obiceiul când nu-i convenea ceva. Dimpotrivă, mulţumi şi promise un răspuns peste o oră. Neamţul îi strânse mâna cu o anumită complicitate, aproape sigur de succes.

Peste o oră, Nazat era deja în Orient Expres, pe drumul spre casă. Prinsese trenul în ultimul moment. Restul trupei urma să vină la Bucureşti cu trăsura, prin Arad şi Sibiu. Sau, din partea lui, putea să nu mai vină deloc.

9

Se întâmplă lucruri ciudate în lumea asta a noastră, gândea Constantin Nazat, tot atât de nemulţumit de viaţă ca la prima noastră întâlnire cu el. Străinii vin să ne cumpere întreprinderile, nu le mai place că producem, umblă să ne ruineze complet. Vor să distrugă alchimia românească, de parcă şi ea ar emana de la Tiranul Odios! Să ne trezim cu tone de plumb pe cap, iar ei să producă aurul şi diamantele după reţetele lor, ori poate chiar după reţetele noastre strămoşeşti, că le cumpără cu mărci şi lire sterline şi pe ălea. „Ne lasă-n curu’ gol!” trase Nazat concluzia deprimantă ce se impunea de la sine. Mare nemernicie!

În salonul plin de aurărie al vilei, căzuse deprimat într-un fotoliu şi doar într-un târziu îşi aminti de guru Bivolaru. Trimise un om de încredere să-l anunţe că aşteaptă de la el, pentru seara aceea, o adeptă tânără şi zvăpăiată, care să-l mai scoată dintre gândurile negre. Omul reveni însă cu vestea că guru e de negăsit, pesemne fugise într-adevăr în Suedia, inclusiv cu casa de bani unde stăteau încasările sectei pe ultimele luni, plus ce mai dosise şmecherul şi până atunci. În asemenea condiţii, Costică Nazat avea toată îndreptăţirea să se întrebe ce-o să mai urmeze. Hotărî să nu mai iasă din curte decât într-un cupeu blindat, cu pereţi metalici şi geamuri din sticlă incasabilă, un fel de „nazatmobil”. Iscoadele îl informaseră că în spatele atacului eşuat de la Gara de Nord se afla într-adevăr Jenică Bebeco, dar nu era exclus ca data următoare Boambă să-şi pregătească mai bine lovitura şi chiar să vrea să-i agaţe, lui, pielea pe băţ. Iar Orlandino nu putea fi nici el departe, poate că închiriase deja vreun apartament de lux la Hanul lui Manuc, sau trăia la vreo amantă din Ferentari, sub identitate falsă.

Mai erau şi alte semne neliniştitoare. Ziarele scriau de criza petrolului, şi chiar dacă n-ar fi scris, tot s-ar fi văzut. Din anul 2000 încoace, Bucureştiul fusese luminat feeric şi o întreagă armată de angajaţi ai administraţiei municipale îşi câştigaseră pâinea aprinzând seară de seară lămpile din felinarele publice. Era o plăcere să te uiţi de la fereastră şi să admiri spectacolul de lumini. De câtva timp felinarele rămâneau stinse, ori se aprindeau doar pe bulevardele principale, semn de zgârcenie şi de lipsă la buget. Ca să nu se trezească la un moment dat cu casa în beznă, Costică Nazat pusese să-i cumpere tot depozitul de lumânări al lui Nathan Leibowitz de pe Lipscani, aşa că măcar un an de acum înainte aveau servitorii ce să înfigă în sfeşnice.

La ultima ieşire în oraş, cu „nazatmobilul” tras de patru cai şi plin de gărzi înarmate, alchimistul văzu în mai multe locuri lucrătorii Primăriei Generale căţăraţi pe scări ca să schimbe plăcile cu numele unor străzi. Ceru vizitiului să tragă mai aproape şi citi inscripţia de pe tăbliţă: Diderot, filozof francez (1713 – 1784). Cine naiba mai era şi ăsta de care până atunci el nu auzise, dar e foarte posibil să nu fi auzit chiar nimeni în lume. Strada purtase dintotdeauna numele lui Paracelsus, iar acum municipalitatea îl înlocuia cu te miri ce. Până şi Bulevardul Ludovic al XIX-lea, cu numele unei personalităţi de care Casa Regală a României se arătase în timp atât de legată, primise peste noapte numele unui alt ilustru necunoscut: Nicolae Bălcescu. Tot soiul de nume noi şi derutante, în locul unor denumiri cu care bucureştenii erau obişnuiţi de mai multe generaţii, şi care sunau, oricum, mult mai frumos: „Şarja de Aur”, „Pergamentul magic”, „Strada Invocaţiei”, „Intrarea Poţiunii”, „Piaţa Mâinilor Vindecătoare”.

Derutat, Constantin Nazat porunci să fie dus la o vilă de pe Calea Vaticanului. Încă de acasă îşi propusese să-i ceară socoteală lui Năstase Ernest Urdăreanu privitor la decoraţia aceea „de căcat” pe care o tot aştepta zadarnic pentru servicii aduse ţării. Era nervos şi hotărât să-şi facă singur dreptate. Ticluise un plan cât se poate de simplu: „Îi bag un cap în gură lu’ şambelanu’ ăla mincinos, de să mă ţină minte cât trăieşte!” Şi n-ar fi fost de mirare să se întâmple chiar aşa, după cât era de pornit să se răzbune. Casa căutată era un palat cu lei de piatră păzind scările şi cu copertine baroce, transparente, deasupra intrării. Dincolo de grilaj, în curte, nici o mişcare. Nazat trimise pe cineva să tragă mânerul clopoţelului de la poartă. Bodyguardul se întoarse cu informaţia că nu e nici un clopoţel.

– Nu scrie acolo, pe o plăcuţă aurită: Urdăreanu, şambelan regal? insistă Costică Nazat.

Nu scria şambelan, scria Muzeul George Enescu şi nişte ore de vizită. Iar la capătul străzii, tăbliţa cu Calea Vaticanului fusese înlocuită cu alta, pe care scria Calea Victoriei.

Tot mai confuz, alchimistul ceru vizitiului să conducă „nazatmobilul” spre Palatul Cotroceni. Încă mai spera să-l găsească măcar acolo pe Năstase Ernest Urdăreanu şi să aibă cu el o discuţie lămuritoare. Renunţase la planul de a-i face zob dantura cu o lovitură de cap bine plasată şi s-ar fi mulţumit să fie doar primit în audienţă. Măcar atâta: să-l privească pe şambelan în ochi şi să-l întrebe ce şi cum.

– Uite că şi ăia şi-au schimbat uniformele! observă el de departe, cercetând încordat în direcţia porţii cu grilaj de fier, lângă care făceau de gardă nişte zdrahoni tineri, cu tricolor la chipiu.

Opri cupeul blindat la distanţă şi-l trimise din nou pe băiatul cocoţat pe scară să se intereseze de omul pe care-l căuta.

Când acela reveni, Costică Nazat ascultă cu faţa împietrită noile veşti. Nu se ştia de Urdăreanu pe-acolo. Iar când bodyguardul întrebase de Majestatea Sa Grigore Carol III, cei de la poarta Cotrocenilor pufniseră în râs ca de o glumă bună. Locatarul palatului era unul numit Ion Iliescu, iar şambelan părea să fie cineva care pe vremea Marelui Frânar practica o altfel de alchimie: cumpăra ieftin câini de rasă şi-i revindea mai scump.


Publicată iniţial în Ziarul de duminică, nr. 30-35, 4 august-8 septembrie 2006.
În volum, în Discoteca din Alexandria, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007